Dieter Schlesak

 

Der Abgrund über dir am Himmel

Prăpastia peste tine în cer

Gedichte und Essays

Poezii si eseuri

 

 

 

Traducere şi prefaţă

de Andrei Zanca

 

Übersetzung und Vorwort

Von Andrei Zanca 

 

 

 Zurück zur Homepage 

 

 

Vorwort. Prefată

Dieter Schlesak. Dialog mit Andrei Zanca. Dieter Schlesak. Dialog cu Andrei Zanca Casa Nouva

 

 

 Weiter - Fortsetzung 1

Mai departe - continuare 1 

 

 


 

 

 

 

PREFAŢÃ

Timpul nu mai are timp

 

 

 

 

 

 

 

"...acum se adaugã şi ratata întîlnire cu peisajul copilãriei în Transilvania, pe care amsimţit-o deja la prima - pînã acum şi ultima - meavizitã, acum şaisprezece ani...ameninţã un dublu abis, timpul zãgãzuit şi acum cel curgãtor, se vor ciocni dupã toate previziunile cu vremeaamintirii..." (eu neclintit în mersul vremii)

 

 

 

"Simţim cã, chiar dacã toate întrebãrile ştiinţifice posibile ar fi rezolvate, problemele noastre vitale nici mãcar n-ar fi atinse. Desigur, atunci, tocmai nu mai rãmîne nici o întrebare; şi chiar acest lucru este rãspunsul; rezolvarea problemei vieţii se observã la dispariţia acestei probleme.(Nu este acesta motivul, de ce oamenii - cãrora li s-a limpezit acest sens al vieţii, dupã îndelungi îndoieli -, de ce aceştia, n-au putut spune atunci, în ce consta aceast sens?)". (Ludwig Wittgenstein, Tractatus).

 

 

 

 

Intr-adevãr, esenţa unei opere - orice parametrii de clasificare s-ar prescrie teoretic - rezidã în final, în ceea ce am putea numi parfumul, mireasma indelebilã, care persistã mult dincolo de lecturã, ceea ce cu un cuvînt se poate denumi poezia pe care degajã. Acest lucru, ce ţine de un anume inefabil, îl putem atribui oricãrei opere de artã, nu numai literaturii - Nietzsche, Cioran, Schopenhauer, Brâncuşi, Van Gogh, Hegel, ori chiar numai citatul de sus al lui Wittgenstein, sînt tot atîtea exemple propuse sporadic, fãrã a mai vorbi de muzicã ca încununare. Poezia ce se degajã, acel inefabil-peren, este ceea ce ne determinã sã re-lecturãm, sã re-luãm, sã re-înviem, senzaţia de odinioarã, în cele din urmã sã ne re-ligãm.

Aceastã dîrã de mireasmã a timpului-imemorial rãmîne. Esenţial este miezul afectiv, care va declanşa mai apoi verbalizarea, teoretizarea, mularea ori spiralarea de unde a intonãrii, bunãoarã.

 

La Dieter Schlesak, se pot astfel decanta - ca la orice creator autentic - obsesii mereu reluate: timpul, graniţa (unul din infinitele chipuri ale timpului, de altfel), dorul (în cazul sãu Himwih, varianta dialectului sãsesc, ori Heimweh, corespondentul aproximativ al lui din germanã), meleagul natal (ca sursã reluatã a acestui dor, dar şi ca imagine a paradisului pierdut), moartea (dobîndind aici valenţele unei tranziţii într-un nou şi încã nebãnuit spaţiu), golul. Toate acestea se petrec sub auspiciile luciditãţii secondate de sensibilitate, în învãluirea obsesiv reluatã a timpului, a diversitãţii calitãţilor sale.

 

Se poate afirma cã în fond e vorba de o misticã nesentimentalã - în care eul nu este mai important decît multitudinea apariţiilor. Schlesak, deconspirã iluzia cronologicã şi istoricã, revelînd multidimensionalitatea lumii - întreprinzînd un pelerinaj prin diversitatea ei."Nimeni n-a fost în urmãtoarea secundã", afirmã el, recunoscînd cã prezentul cuprinde toatã eternitatea, cã nu existã alt loc şi alt timp, în care am putea fi şi cã vicisitudinile istoriei, ne determinã de regulã existenţa, doar în mãsurã în care "cãutãm" acest lucru.

 

Intr-un anume sens, Schlesak ne înfãţişeazã la un nivel freatic (care scapã uneori, graţie talentului din încorsetãrile oricãrei linearitãţi temporale, cauzale şi de efect) - nepovestea vieţii sale (fiţi mereu în început; Ev.). Reluãrile acestea joacã rolul pe care îl joacã anumite teme la Bach bunãoarã - mereu repetate, nicicînd aceleaşi - , încercînd a atinge obsesiv un punct vulnerabil al lumii din infinitele puncte ale unui cerc, racordate aidoma unor spiţe acestui dureros-împrospãtor punct, constituit din îngemãnarea noţionalã a morţii, graniţei, abisului, iluzoriului vãl dintre moarte şi viaţã - toate aglutinîndu-se-n dor, dorul de meleagul natal (recunoscut fãţiş şi fãrã ifose, ori refulat şi negat, ca la mare partea din comilitonii sãi), acest dor, care în fond este unul de tranziţie într-o lume veşnic întînjitã a paradisiacului, a oazei pierdute.

 

De aceea, îi convine şi şi-a ales starea de intermediaritate, de "intervieţar", pe care a bãnuit-o încã din Ţarã, anticipînd-o cu primul sãu volum de poezii intitulat semnificativ "Grenzstreifen" (Fîşii de graniţã).Ce dovadã mai concludentã a faptului cã în noi, trecutul şi viitorul, existã doar într-un prezent, ce include toatã eternitatea?

 

Astfel, deşi foarte preocupat de filozofie, psihiatrie, artã, esteticã, ba chiar şi de fizica cuanticã şi teologie, Schlesak, lasã sã transparã cînd delicat, cînd ironic, cînd cu o anume furie, faptul cã ele sînt mai degrabã ca o controversã cu cuvinte şi noţiuni, ce n-au relaţionare cu experienţa, o argumentare "deşteaptã", iscusitã (schlau, în lb. germanã), despre probleme, care de fapt în marea lor majoritate izvorãsc din gramaticã şi din formele verbale. Intre lumea descrisã şi cea aflatã nemijlocit, senzualã, e un abis.

 

La el poate fi vorba de o centrare misticã nesentimentalã, cum am mai spus, în care eul nu este mai importante decît diversitatea apariţiilor, "jocurilor" lumii. In acest teritoriu al limitei în care trãieşte şi-n care vrea sã fie un Nemest (Nimeni, în dialectul sãsesc),

el realizeazã gingaşa delimitare dintre lumi, vãlul înşelãtor dintre experienţa abia aburitã a supranaturalului şi experienţa senzualã, mediatã a realitãţii în frumuseţea dar şi în grozãviile ei, copleşitoare în liniştea şi tãcerea de colinã natalã a cuvîntului şi gîndului. In acest sens el poate fi considerat ca un urmaş în linie dreaptã al romanticilor germani, atît de iubiţi de el: Novalis, HÖlderlin, însã paradoxal, şi al stãruitoarei fermitãţi şi ordonãri kantiene - dar şi al îndîrjirii într-o anume aurã a unui alchimist medieval - pînã înspre totala deschidere cãtre vraja poematicã a de nedelimitatului Rilke.

 

Propria sa viaţã, deschizîndu-se, dar şi absorbind lumea, îi pare lui Schlesak o nepoveste peste care se apleacã cu lãcomia,deschiderea şi neîncorsetarea unui copil, pe care lumea l-a silit a îmbãtrîni, cãci în fond chiar şi în Agliano, el este acelaşi copil transilvan de odinioarã, dintr-o Sighişoarã, ce tinde sã-şi creeze o mitologie proprie prin obsesiva înturnare a copilului "silit" sã devinã poet, Schlesak. Da, sã spui ceea ce e de nespus. Ca o pasãre ce se loveşte cu încãpãţînare de sticla unei ferestre pînã la completa epuizare. Cea mai mare parte a operei sale este de fapt şi în realitate, liricã, chiar şi atunci cînd se-nveşmînteazã în prozã. Cãci, dacã totul s-ar descuama şi şi-ar proba caducitatea pe lume, un lucru rãmîne - în ciuda oricãror previziuni a creieraţilor - anume, miezul senin-jucãuş şi absorbitor al poeziei. Veşnica noastrã reîntoarcere, undele vii ale vieţii în nucleul ei, oricînd preschimbabile în muzicã.

 

Schlesak e conştient - prin fãr de vîrsta curiozitãţii - cã durerea nu poate fi separatã de bucurie, tristeţea de rîsul slobozitor, viaţa de moarte, cã a fi, ori a nu fi, sînt douã lucruri care se condiţioneazã reciproc. El este conştient cã tot ce ni se înfãţişeazã, ne înconjoarã, ne învãluie în decursul vieţii, ni se adreseazã în simboluri (Gedankenbild = imagine-gînd, în traducere directã, secvenţe, simboluri fulgurante), pe care ca fiinţe ale transcendentalului, avem obligaţia şi nevoia de-a le desluşi. De aceea pentru el, teoria filozoficã, o adîncã cugetare, au aceeaşi fascinaţie ca şi înflorirea unui cireş, înfrunzirea şi mireasma mãslinilor toscani, a prunilor şi teiului transilvan, a cîntatului unic al cocoşului în zorii unei nesfîrşite veri sighişorene din copilãrie.

 

Sã glumeşti, sã te întristezã, sã rîzi, sã fii ironic, sã fii de-o naivitate dezarmantã, încît sã faci pînã şi femeia sã dispere, în uluirea şi nedumerirea-i furioasã: am de-a face cu un copil ori cu un bãrbat?

Cu amîndoi, pe rînd şi deodatã, pare a spune Schlesak, zîmbind cum numai în calmul şi molcomia sa ancestralã, o poate face un ardelean, un "siebenbürger" veritabil, "aşezat" - la care însã sentimentele şi amintirea sînt inextricabil întreţãsute - cu luciditatea, dublatã de o ştiinţã a administrãii, ordonãrii şi culmea, cu o apetenţã a sistemului, a sistematicului! (acest lucru, care denotã de fapt mica faţã mãrturisitã a temerii existenţiale a fiecãruia!). Cãci iatã, din punct de vedere al stilului, acelaşi Schlesak, este la înãlţimea prozei de cea mai bunã calitate a "companionilor" sãi dintr-o Germanie a anemiei sentimentului, a cultivãrii neîncrederii, a statului-în-stat, de parcã eforturile n-ar trebuie sã tindã la unisonitate umanã şi divinã, ci sã ducã fãrã doar şi poate doar la decantarea de "personalitãţi" şi a spiritului de "grupuleţ", de gaşcã, cum s-ar spune la noi.

 

Prin nivelul stilistic, el se-ncadreazã net în primele rînduri ale scriitorilor germani, a celor de baştinã şi-n acelaşi timp mult în faţa baricadei celor de "gradul doi" ori "trei", prin declararea fãţişã a nostalgiei, dorului şi iubirii sale faţã de meleagul natal, pe care mulţi alţii se "forţeazã" sã-l uite, considerîndu-l un adevãrat handicap, un obstacol, un impedimeent în faţa succesului, a cerinţelor "vestice" în ceea ce priveşte arta, a "adevãratei" valori.

 

Intreaga creaţie a lui Schlesak, poartã cu sine o impregnare esticã, fapt care-i dãruie stilului sãu prospeţime, însã şi o vigoare, a cãrei sorginte cred cã nedumereşte colegii sãi germani; spiritul valaho-transilvan s-a impregnat şi a devenit inerent unei creaţii aflate ea însãşi într-o anume intermediaritate.

 

Schlesak este însã conştient de avantajul divin al trãirii şi cunoaşterii a douã sisteme atît de diferite. El ştie cã noutatea sa constã în asumarea esticã şi nu în desprinderea de ea, de ruperea de ea Cãci e o iluzie, cã poţi a te rupe de un trecut, ce s-a impregnat pe nesimţite în carnea şi spiritul tãu, lucru care nu trebuie negat, ci dimpotrivã, lecţia estului, trecutul, trebuie asumate, întîmpinate.

 

Din acest punct de vedere, pînã şi transcomunicarea mi se pare a fi în mod pe undeva aproape inconştient, o încercare de "reînviere" a morţilor, a unei lumi dispãrute, pe care el nu o acceptã ca dispãrutã, pe care încearcã - printr-o intensitate sporitã dureros a iubirii - sã o reitereze, sã o readucã acolo unde i-a fost locul. Simţiri ce se-ntrupeazã în fîşîitul arborilor, reflexele undelor, brizele dinspre liziere.

 

Las lectorul sã ia contact direct cu acest fenomen, încercînd cã conturez un profil - lucru pe care îl consider în acest context mult mai important, unic în aceastã dublã, ba triplã ipostazã: de scriitor nãsut în Transilvania, care declarã fãţiş cã preferã mãnãstirile minuscule din Moldova, catedralelor vestice, care scrie în limba germanã, prim traducãtor în aceastã limbã al prietenului Nichita, hãlãduitor vreme de douãzeci de ani într-un Bucureşti şi-o atmosferã, cãreia îi simte şi azi lipsa, traducãtor al prietenilor sãi, Norman Manea, a şaizecişioptiştilor, a optzeciştilor -pe care-i simte aproape temperamentului sãu, într-o antologie de peste patrusute de pagini "Serpentine periculoase", un scriitor care preferã a trãi în nordul Italiei, continuînd a scrie în germanã, care nu este nici est-german, nici vest-german, un Nimeni în satul cu frumos nume Agliano.

 

Un Nimeni, deci unul care ştie cã trebuie sã devii un Nimeni spre a lãsa sã te pãtrundã toate efluviile lumii. Încît prejudecãţile de orice naturã sã se poatã veşteji lent, cît mai departe de fãptura ta, ce priveşte o înserare de pe o colinã din nordul Italiei, în mirosul de fîn şi fum, de ramuri uscate, neputînd niciodatã sã nu o asemuiascã în închipuire, dureros, cu o altã înserare undeva pe malul unui rîu, între colinele Transilvaniei, o înserare, ce-i însoţeşte fiecare bãtaie de puls.

 

Literatura de emigraţie, este refacerea unitãţii pierdute dintre om şi operã. Este o literaturã cu destin, rotunjitã de umilinţe, disperare, în veşnicã disputã de afirmare cu memoria.

 

Cu ochii unui german transilvan din Sighişoara, hãlãduit printr-o boemã bucureşteanã, valahã, cutremuratã de nelinişti şi grozãvii, traversînd o vreme, pe cînd timpul era un capital - singurul - de nepreţuit, trãind experienţe şi legînd prietenii, neuitate prin ani, trecînd în postura tranzitorie de exilat în Germania, supravieţuind doar prin intermediul patimei dintotdeauna, limba maternã, şi apoi stabilindu-se într-o Italie în care încearcã de fapt sã regãseascã rezonanţe ale unei secvenţe temporale şi de meleag pe veci irepetabile, Schlesak, pare sã spunã: sînt singur în acest cavou şi mã nerabdã o plecare, însã încotro?

 

La Cioran denotam undeva, complexul Ladima - a fi pînã dincolo de moarte îndrãgostit de o femeie frivolã - Ţara în cazul lui Cioran - fenomen însoţit la el de un complex de sentimente contradictorii, de la turpitudine şi culpabilizare, la accese pãtimaşe de furie, adicã de toatã gama de sentimente ale omului ce iubeşte încrîncenat şi fãrã de potolire, care trebuie sã-şi însuşeascã în umilinţã şi cu deznãdejde o limbã strãinã,franceza, spre a ajunge mai apoi unul din cei mai strãluciţi stilişti recunoscuţi ai acesteia, care pînã şi prietenilor sãi nu le mai scrie în românã, din motive lesne de înţeles prin prisma acestui complex de sentimente, care ştie cã orice act de iubire nu este sinonim cu orbirea şi ridicarea în slãvi ci se apropie în disperarea menţinerii lui de o critica sporitã pînã la neaoşa înjurãturã, care ştie cã pînã la moarte nu se poate desprinde din mrejele unei iubiri copleşitoare, afurisind-o şi afurisindu-se la rîndul lui.

La Schlesak, se poate vorbi în acest sens de o amortizare, un as în mînecã: limba germanã, limba în care scria şi poate scrie şi în Vest în continuare, în care îşi poate publica cãrţile în editurile germane, fapt vitalizator şi care-i dã posibilitatea de

confruntare în aria de centru a limbii sale materne.

Ceea ce la Cioran e o iubire ce frizeazã pe undeva fanatismul, disperarea, la Schlesak este o iubire a meleagului natal, asemãnãtoare primei iubiri, care nu se poate uita, însã cãreia aria unei culturi şi refugiul în limbã, o alinã, conferindu-i imbold şi adãpost.

 

Ambii au tras ponoasele unei lumi a pilatismului, a sustrageriii - fenomen tot mai extins, dincolo de orice graniţã,, situare geograficã ori sistem - de la orice responsabilitate, a unei lumi dezabuzate, de un rafinament pîrjolitor a tot ce e natural, spontan, o lume a cultivãrii cu obstinaţie a neîncrederii, înruditã cu muzeele, cu acest extins muzeu, Europa de Vest, o lume obositã şi temãtoare, oblojindu-şi prin goanã şi epuizare singurãtatea la care singurã s-a condamnat, a unei lumi ce-şi întoarece capul de la orice ar putea-o trezi, o lume ce se teme mai mult decît de orice de-a fi confruntatã cu sine, groaza de-aşi privi în faţã irosirea, bîntuitã, de o spaimã grotescã la auzul cuvîntului rãgaz, o lume a zîmbetului obscen.

Ambii par a avea însã în comun - ca şi alţi exilaţi de marcã - aserţiunea: cine-şi cunoaşte doar Ţara, nu-şi cunoaşte Ţara. Ei nu-şi construiesc sisteme, spre a nu devenii pionii lui, şi ştiu, cã pentru cel mai simplu adevãr, asumat integral şi nu doar verbal - cum e moda azi - îţi trebuie ani întregi de contemplare şi de rãgaz, cã nu trîmbiţata disciplina de manipulare, ci acea - condamnabilã din punct de vedere burghez, tocmai pentrucã nu vizeazã substratul material, nu aduce "roade" - disciplinã a singurãtãţii amare a lui Nimeni, cel de dincolo de timp, este cea valabilã.

 

Obsesia Est-Vest devine astfel una din cele mai dureroase. Mai ales pentru cã se profileazã faptul cã în vreme ce în Est, oamenii îi împing la martirat pe cei pe care generaţiile de mai tîrziu îi vor venera, în Vest la ora actualã, cei care nu se compromit comercial, sînt condamnaţi la martiriul singurãtãţii absolute şi al anonimatului ( în cadrul unei reciprocitãţii a "excepţiei"). Ori adiacent şi în spritul acestui comentariu, ceea ce în Est era plãcerea povestirii, în Vest e pe undeva povestirea plãcerii (deci tot insinuarea nebãnuitã şi rolul timpului).

 

Astfel, între o luciditate deseori împovãrãtoare şi sfîşiat de sentimente, pe care doar cel fãrã de meleag le poate pricepe, Schlesak înceacã sã salveze o atlantidã.O cãutare a timpului rãtãcit. Însã, pot aceste meleaguri, prin ele însele sã reziste unei irepetabile armonii de convieţuire dintr-un meleag natal al unei Europe mijlocii, unui gol de nemaîmplinit? Nu este şi el - meleagul acesta atît de îndrãgit - bîntuit la rîndul lui de un altfel de dor, mutilat pe undeva de o întristare fãrã de leac?

 

Pe undeva luturile acelea s-au închegat şi din pulberea celor care au vieţuit peste opt secole pe aceste meleaguri, înãlţînd un memento al cetãţilor, oraşelor, ogrãzilor şi livezilor, tradiţiilor şi obiceiurilor. Acolo mai zac osemintele celor risipiţi prin cimitire.

 

Dincolo de acestea, lumea ce s-a contopit cu aceste meleaguri, fãurind reciproc un profl unic în acest perimetru al unei unice frumuseţi din Europa mijlocie, s-a risipit, ceva le lipseşte, vãduveşte pe veci, aceste meleaguri, în ciuda apetenţei de reînnoire şi a vitalitãţii naturii. Lipseşte - şi aici intervine Schlesak ca scriitor - un dat metafizic.

 

Aşa se explicã şi reiterãrile, reluãrile obsesive, repetetãrile dînd ocol aceleiaşi teme ca într-o adevãratã artã a fugii.

Tocmai aceastã tragicã şi-nscrisã vãlurire individaulã şi de comunitate, o surprinde Schlesak în jurnalele, proza şi poemele sale, cãutînd cu disperare a reţine de nereţinutul, ca pentru a înveşnici clipa şi descoperind cu uimire cã ea mereau a fost şi e prezentã, cã meleagul nostru natal, acel shab (munte, colinã în Zen şi Tao), acel "acasã" al nostru nu este pe acest pãmînt. Cu toţii sîntem în exil. Da, cu toţii purtãm rana neînchisã a unui

saudade (dor, în portughezã) fãr de leac.

Schlesak devine astfel - fenomen aproape unic- o port-voce a unei întregi comunitãţi rãtãcitoare, bîntuie de dor, de senzaţia golului, şi dezrãdãcinãrii.

 

Insã dupã cum totul este asumare şi mai nimic întîmplãtor, mesajul îndeamnã sã trãim din plin acest Acum, pe-aceste meleaguri unde "vom fi fost şi noi cîndva oaspeţi" - neuitînd, zic eu, a ne reaminti la aceatã orã 25 de vorbele citite undeva pe-o inscirpiţie sigihşoreanã dintr-un locaş de veci: ce eşti, am fost, ce sînt, vei fi - memento de desprindere şi de ACUM al lui Nimeni, poetul fãrã de meleag....

Fie-mi îngãduit, ca la împlinirea în acest august a şaizecişipatru de ani a şaizecişioptistului Dieter Schlesak, sã--i dãrui aceastã mãrturisire de fraternizare şi afecţiune:

 

 

 

tãceri

"amintirea este singurul înger ce ne rãmîne"

poate toatã taina vieţii e sã suferi fãrã sã te plîngi, i-a scris vincent fratelui sãu.-

 

dar dacã fãrã de ştirea noastrã

am fost pricina durerii unuia nebãnuit,

taina petrecerii lui uluite?

dinspre moarte, totul devine trecut.

mereu în acum, ea se desprinde de noi în ultima rãsuflare.

 

segreta, o zãreşte doar muribundul şi totuşi

fiecare petrecut se adaugã nebãnuit sîngelui nostru

şi doar în poala de septembrie a limbii sîntem acasã

lãsîndu-ne în unul din graiuri spre a ne împlini o lipsã

însã cine-i în stare a tãlmãci ultima rãsuflare?

 

numãrate în morţi ne sînt zilele. un mut fîlfîit ne desparte

iar noaptea-i o lespede. ziua o nãzãrire a somnului.

 

cînd mulezi ţipãtul arborilor vãlurind tulburarea de cîmp în florile-soarelui

cînd chipuri, lucruri, poame, sînt scoase din vreme

dãruindu-şi la fel de uluite faţa nebãnuitã

unei nerãbdãri ce scapã de doliul luminii

lent îngemãnîndu-ne

vincent, ce chip avea atunci inima ta?

ruinare. scormonind cu sîngele taina unei pietãţi

departe de carminul pãtat al lumii.

o durere atît de palpabilã

încît sã-ţi dãrui urechea învelitã în ziarul lins de vin,

gemãtului ei...

cum am ştii însã cã viem, dacã nu ne-am fi petrecut odatã?

mã apropii de tine. tu dormi.

îţi privesc faţa tîrzie - pe cînd mai pãduream,

se aplecase lin peste a mea şi-mi las mîna pe umãrul tãu.

te trezeşti. cine a murit? mã întrebi.-

şi era o zi seninã şi pãsãri ciuguleau dintr-un ciob de oglindã

tãcere

- .. -

cum te mai aud, cugetã surdul

cum te mai vãd, cugetã orbul

cum te mai agrãiesc, se tace dumnezeu....

 

tãcut mã-nclin şi eu pãdurii

întru aceste mãrturisiri

pre moartea ei cãlcînd

 

tristeţea va ţine toatã viaţa, a mai scris vincent în ultima lui scrisoare...

am putea fi însã bîntuiţi de-atîta amãrãciune

de n-am fi cunoscut vreodatã înseninarea?

vincent, ce chip are acum inima ta?

 

 

 

andrei zanca, heilbronn, 1998

 

 

 

 

BOICOTUL ISTORIEI

 

Motto

 

 

 

 

 

 

Intîlniri cu Emil Cioran

Emil Cioran: Scrisori către Dieter Schlesak

 

(In: Cotidianul, supliment cultural 4 si 11 septembrie 1995, trad. Victor Scoradet)

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Limba, meleagul natal si tara strãinã

 

 

Doamnelor şi domnilor, daţi-mi voie să-ncep cu o poezie, care pune sub semnul întrebării posibilitatea de-a vorbi în mod obişnuit, despre limbă, meleagul natal şi strãinare:

 

FIINDCÃ ACEASTÃ COAJÃ CE-I DIN LIMBÃ

sleindu-se ca şi vizibilitate în lupta

cu cea fost

ca şi cum am fi administratori ai muzeelor

propriului prezent

 

cu exponatele ei moarte

 

rece este polul.

tropicele fierbinţi. ca tot

ce putem laolaltã cuprinde

şi nicicînd apucăm.

 

fizica şi Dumnezeu - aceasta este

abisul acestui prezent.

aceasta este definiţia

nordului şi sudului:

formula

de mult purcesului rãzboi.

 

Doamnelor şi domnilor, sosesc la Düsseldorf din Italia, de pe meleagul din Lucca, unde locuiesc de 20 de ani, însă unde nu sînt acasă. Urmarea acelui de mult început rãzboi?

Inainte a fost Transilvania, apoi Bucureşti, unde eram acasă, însă nu puteam trăi, scrie, gîndi, unde a trebuit să-mi las de izbelişte amintirile, peisajul copilăriei, precum un cadavru neînmormîntat, ce nu-ţi dă pace 1989, izbeliştea s-a ivit deodată din nou. Si m-am simţit apoape de oamenii din Est. Ca şi cum, milioanele de oameni din Est, ar lua parte acum, fără a-şi părăsi Ţara, la o emigraţie colectivă înspre Vest. Cum am trăit-o eu individual, acum mai ani. Pentru mine existã trei ţări, Germania, România, Italia; trei vieţi, trei experienţe, a scrie în limba maternă germană în străine locuri. Un fel de interstare, întreviere.

Trauma mea însă şi mijlocul meu de cunoaştere este ne-apartenenţa, precum prăbuşit printre toate scaunele. Deja în Bucureşti, înainte de-a fi cunoscut Germania, înainte chiar de-a fi avut voie a păşi peste graniţele ţării, unde acest dor zăcea doar în limbă, ca un zădãrnicit aparat de zbor, o pasãre cu aripile legate, un om bîntuit de-o pasãre în cap; am fost întrebat, ia spune, ce eşti în definitv, român nu eşti, te-ai născut în Transilvania ca sas transilvan, însă nici neamţ nu eşti, n-ai fost de fapt niciodată în Germania? Trebuie că eşti evreu.- Nu-i aşa? De la Marina Ţvetaeva, liriciana rusã, provine o vorbã luminatã: Bce poety jidy - toţi poţii sînt jidani, aceasta însemnînd cî ei rămîn mereu străini şi-şi urmează un meşteşug, care, potrivit lui Paul Celan, n-are pămînt aurit, ci dimpotrivã, nici unul. Identitate nu existã deci pentru acest “străin” decît doar în mod punctual şi anume în momentul ivirii inspirate de sine via scrierii, căci limba este singurul pămînt solid, cea mai tare vîrtute a acestei împiedicate păsări zădărnicite, care aici se numeşte om, desigur bîntuit de-o pasăre-n cap.

Identitate şi emigraţie deci. Inter-fiinţarea ca şansă? Există germani de este şi germani de vest şi există germani de-al treilea soi, ce poartă în ei ambele forme, Est şi Vest, poate şi Sudul, un ALTUL, un străin intim. Reflexe, ce-aruncau o lume într-alta într-un istovitor spaţiu al recunoaşterii. După dictatură, după experienţele estice, după cenzura interioară şi frică, venit complet nepregătit în “libertate”, trăind vestul într-un mod şocant, ritmul razant pînă acolo în reflexe, ca spre o pildă cum să traversezi o stradă, cum să te comporţi, cum te prezinţi, vorbeşti, căci deja prima vorbă te trădează! Habitusul tău, expresia ta, costumul, pantofii. Aşteptările au fost prea mari. Cînd mi s-a întîmplat, am murmurat fără contenire “acum eşti însă aici, într-adevăr aici!” Trebuia să fie libertate şi bucurie. Acest A Fi-Aici nu prea sosea, mă plimbam la 5 centimetri deasupra solului pe o străină planetă. Mai întîi, o mirare, credeam că visez, apoi s-a instaurat în curînd un proces dureros, am crezut că totul s-ar petrece în spatele unei sticle, în spatele unor geamuri mate, crezînd cã-mi pierd minţile. A nu mai percepe, a înregistra doar. Ca un coşmar a fost această primă călătorie acum mai ani, peste graniţa de sîrmă ghimpată de la Bucureşti, mai întîi la Bruxelles, apoi la Paris, apoi Germania de Vest. Pe atunci notam: mare nesiguranţă m-a cuprins pe această străină planetă de sticlă. Nu mirosea a nimic, n-avea nici un gust....totul se grăbea, părea a nu avea timp, să trebuiască să îndeplineşti ceva în grabă. Ca şi cum şi aceşti bine îmbrăcaţi oameni nu-şi pot asuma destinul, altfel decît cei de-acasă, ce pot şedea alături, să bea cafea, să vorbească, să vorbească, “să piardă” timpul. Timpul e bani. N-am timp. Intotdeauna se aud aceste năzbîtii trădătoare. Şi e astfel: aici n-are nimeni timp. Ciudat că toţi o iau atît de firesc, de parcă totul ar fi în ordine. Ceea ce la noi e teamă, aici e lipsă de timp şi grabă. Trăirea naturii, dezvoltarea personală, drept individual la viaţã? Toţi par a fi murit. Nimic nu e viu. Zac în cabinele lor de sticlã. Lume a consumului superartificialã pînã în peisaj. Neajunsul de-a trãi este aici mai dihai, cu toate cã sînt "liber".

O grea sentinţă. Da. Intre timp şi eu am devenit astfel. Şi mă trezesc apoi cîteodată speriat, ca şi cum aş trăi în uitare. Am devenit un acomodat? Cu identitate falsă? Mi-amintesc de un cunoscut, care venea dintr-un Chile al lui Pinochet, unde existau lagăre de concentrare, unde dispăreau oameni. Şedeam seara împreună şi vorbeam despre grijile noastre. Apoi, era la noi vorba despre o scară de baie absolut necesar pentru barca noastră, căci fără el se iveşte pericolul înecării. Necesar supravieţuirii, aha. Tocmai acest vital-necesar întru inutil este logica vestului. Omul care venea din Dictaturã ne privea uluit. Aţi înnebunit, spuse el. Ce mi-a rămas este înspăimîntarea şi acea diferenţã, acea posibilitate de comparaţie, precum şi impulsul, meleagul natal, aceasta înseamnă să nu renunţ la limbă şi amintire în favoarea a ceva străin, uman străin, a exteriorului, să impun extremele. Este aceasta în aşa-numita “libertate” chiar mai greu decît în dictatură? Unde duşmanul ameninţã continuu, ba chiar e vizibil în parte.

Emigrare deci ca şansă, ca spor al cunoaşterii? Pînă şi sociologii afirmă că această formã de identitate ar apãrea abia prin starea de exclus, identitatea nemaifiind decisã precum odinioarã prin apartenenţã. EXIL ar fi extrema acestei excluderi a omului modern,

a vacuumului dureros receptat, în care cel singur trebuie sã se gãseascã pe sine, fără de sprijin şi ajutor dinafară, spre a recunoaşte, ce-ai putea să fii, dar nu eşti:”că nu eşti ceea ce eşti”, cum formulează sociologul german mult cunşoscut azi, Niklas Luhmann, căci fără această totală desprindere de obişnuit, ce orbeşte, n-ar exista aspirarea, de aceea nici întrucîtva bizara şansă a acelor, ce-au pierdut pămîntul de sub picioare şi anume de a intra în prezentul istoric: “fără un asemenea deficit n-ar exista nici o ocazie de a-ţi răsfrînge propria identiate, după cum şi invers, reflexia produce deficitul ca diferenţă între ceea ce eşti şi ceea ce nu eşti. Individualitate este nemulţumire".(Luhmann)

Şi totuşi - mi-era desigur dor de acasă, în lumea geamurilor mate din Frankfurt: specificul, aminteşte dureros cu totul celălalt peisaj, culori, adieri, copaci, cu totul alţi oameni, dialectul. Adam Mickiewicz, spunea deja în secolul trecut: ţara mea tu eşti ca şi sănătatea. Doar cel ce-a pierdut-o ştie ce însemni”. Aşadar, doar ca şi pierdut devine conştient meleagul natal? De fapt eram bucuros, de-a scăpa din chingile patriei reale de vechi sentimente şi obiceiuri, nu doar de dictatură, cenzură şi poliţie secretă, un spor de libertate era desigur şi neobişnuitul, străinul, deschisul, o formă de fericire a depărtării. Eram deci dezbinat. Nu s-a detaşat aici ceva, n-a fost legată de această mărginire, nu chiar odipal, o luare în stăpînire, ce aparţinea cu totul altundeva? Dor, răsfrîngere. Asemeni depărtării? Emigare, pierderea vetrei, ca traumă deci, însă şi ca spor! Ce-am pierdut deci? Un "meleag natal"? O colegã spunea, aceasta ar fi de bunãseamã o noţiune nauticã "Hai, Maat" (Joc de cuvinte intraductibil: Heimat = meleag natal; n.tr.)

Un rechin (Hai, în lb. germ., n.tr.) muşcă şi doare absurd. După ce tînjeam. In nici un caz după statul-Ceauşescu!

Meleag natal şi stat sînt desigur două perechi de pantofi. Iar un stat nici nu trebuie să fie atît de extrem în această privinţă, cum este o dictatură. Stat, politică, chiar societate, înainte de toate actuala societate industrială şi de masă, rămîn un soi de străinătate, un Afară. Iar eu receptam aceasta ca un şoc cultural, ba chiar ca o ameninţare. Mai rău este acolo unde statul şi meleagul natal sînt amestecate în “Ţară” ba chiar în “patrie” în “popor” în naţiune, astfel luînd naştere silinţa, ba chiar fărădelegea, precum în dictaturi brune ori roşii. Ori ca în Bosnia acum. In statul hitlerist exista aşa-numita arhiglie, -pămînt,-rădăcină şi vai de dezrădăcinat, intelectual, fără a mai vorbi de el. Si vai de aceia, care trădau patria socialistă, acest meleag natal, fugiţii. Frontiera de stat ca Limes

metafizic. Noţiunile de tărîm natal sînt pericoloase deci, să ne gîndim şi la mişcătoarea persecuţie a “alungaţilor de pe meleagul natal”, al căror meleag natal aparţine altui stat!

Meleagul natal, cum îl cunoaştem din cîntece este o noţiune de modă veche, antică, pre-industrială. Rezervate tot mai mult distruse de derularea istoriei civilizaţiei, distruse ca tot ce-are de-a fce cu sentimente, amintiri, legături. A rămas Pierderea Meleagului Natal, milioanele de emigrasnţi zilnic, azilanţi, emigranţi ai muncii, uriaşa migrare a popoarelor, tragedii ale non-identităţii azi, lipsiţii de meleag natal şi de casă, înfometaţii. Opoziţia în mine se-anunţă pentru că m-am simţit drept victimă eu însumi cîteva decenii, ceea ce acum nu mai sînt, cu siguranţă. Opoziţie-interioară şi atunci cînd citesc la sociologul Zygmunt Baum, profesor la Uni Leeds, apropos de meleag natal şi străinătate şi identitate: “sîntem cu toţii vagabonzi", Baumann, care descrie "morala" în epoca bunului plac", citat: "postmodernul este punctul, în care slobozirea modernã a tuturor identitãţilor legate tinde însăre un finiş: este acum prea lesne, a alege o identiate, însă nu mai e posibil a o menţine. In clipa maximului triumf echilibrarea trebuie să vadă cum că a distrus obiectul eliberării. Libertatea devine una a bunului plac, lipsită de legătură şi responsabilitate. Tot ceea ce este, este pînă la un punct." La acestea, un propriu cînt de emigrant despre starea mea de dezbinare, a "inter-stãrii":

 

TOCMAI ACEASTA O ŞTIU ACUM DUPĂ ŞAPTE ANI:

acasã pot fi

doar aici - în zbor, ca şi cum aş fi fost pe-atunci în aer

şi m-aş fi oprit plutind între patriile mele

pe linia frontierei, în ciuda tuturor acelor împuşcături

 

o pasãre însã, nu sînt.

carul verde-mi înfloreşte. dar eu voiam o casă.

bucuros aş fi doar un cetăţean, - îi sînt orfanul.

îndrãgesc ţãrile, meleagurile, femeile abia

cînd am libertatea de a-mi lua rãmas bun;

doar în amara fugă şi neocrotit -

în slobod pot afla timpul:

timpul timpului, - provizorat

în toţi oamenii el e azi pus pe fugă

îngrozitor de-aproape de ceruri

iar pe pãmînt nu mai...

 

Nu-i aşa? “Iar pe pămînt nu mai...” Nu este oare frumosul pămînt, cu păduri şi mări, păsări şi flori pe cale de dispariţie? Şi cu tot sunetul şi ariparea perceputã de om. Ci mai degrabã un soi de ceruri.

Insãrãcirea sufleteascã în schimb e azi silindã, ea este urmarea sistemului supradezvoltat industrial; Norbert Elias a descris acest tribut în perindarea civililzaţiei în cărţile sale. Astfel, şi cea mai rea experienţă la schimbarea lumii din Est în Vest, “şocul cultural”, pierderea perceperii şi înspăimîntătorul sentiment de- fi un cadavru viu. Reflexul sufletesc a ceea ce se-ntîmkplă cu natura, se-ntîmplă şi cu noi. Mai ales Günter Kunert a scris despre aceaste “noi suferinţe", ce "sînt într-adevăr noi": "ni se ia mereu într-un fel viaţa, ce

reprezintă o novitate. Fiecare devine o fantomă a lui însuşi...pierderea acestui al nostru originar l-am receptat ca pe o mică moarte, comparabilă cu moartea lăuntrică a copilăriei în noi, de la care ne rămîn în cel mai bun caz doruri şi complexe.”

Trăim aşadar cu toţii în strãinare? Pierderea ţãrii natale nu este desigur un privilegiu al emigranţilor, doar că în postura de trecători în altă lume, ei simt şocul mai puternic, cînd vin din sud ori dintr-o lume arhaică şi săracă, apărată de sîrmă ghimpată de distrugerea

civilizaţiei. Heinrich Boll a spus odată, că şi-ar fi pierdut de trei ori meleagul natal Koln, o dată prin nazişti şi marşurile lor de ură, apoi prin bombardament, iar după război prin specularea capitalului, noua, urîta arhitectură şi tehnica inumană

Frumuseţea Italiei a fost doar superficial hotărîtoare, întru alegerea ei ca străinătate a meleagului meu de aşezare; un motiv mai adînc a fost firescul acelei ţări. Apoi însă: ca cetãţea al Republicii Federale, n-am fost victimă precum odinioară în dictatură, ci făptaş, a cărui existenţă dezbinată, ducea deja logic înapoi la război şi la vremea nazistă şi mai departe într-o vină nouă, standard de viaţă pe costul distrugerii naturii, a pămîntului şi al altor popoare. Un stil de viaţă, asemănător unui castel al cavalerilor briganzi: creatoare de o oază şi-o insulă, ale cărei margini şi frontiere lent închizîndu-senu mai sînt ameninţate de ideologie ori arme, ci de cele, pe care aceasta oazã ameninţã sã le rup baza existenţei în echilibrul inegaliltãţii primei şi celei de-a doua şi de-a treia lumi, asigurat pînă acum de echilibrul armelor nucleare. O cortină de fier inversă. Oază şi insulă în marea lumească a nevoii şi mizeriei.

Mã mai simt încã aparţinător de amintirile traumatice din Transilvania şi Bucureşti, însă şi aici dezbinat, trăind cu simţurile şi corpul în Sud, în Italia, ca emigrant de lux, cu limba, munca şi secţia financiară în bogata Germanie. Si să fug de aici, mi-ar fi imposibil. Instrumentul meu de lucru deja, limba, precum şi originea mea germană mă leagã indisolubil de Germania. Trece prin cãrţile mele, prin mine. Cu capul însă sînt împărţit în patru, trei ţări şi una a inimii, care se află la toate frontierele. Ce ar fi însă aceasta, în afară de conştiinţa care mă mînã? "Spaţii de viaţă apte de meleagul natal" cum stă scris într-un lexicon de stat, aceasta ţine de natură, peisaj, pămînt, atmosferă, aură, aş enumera aici şi peisajul interior al omului. Sînt toate acestea anticvate? Aparţineau odată structurilor ţărăneşti, în contradicţie cu istoria planificată, stat, naţiune, drept formal, civilizaţie, industrie, ca şi străinarea. Şi am putea azi defini în mod nou “meleagul natal"?

Ori e ridicol. Deja fiecare lexicon de stat o spune răspicat şi limpede, meleagul natal ar fi în acel sens mai cuprinzător ca naţiunea, meleagul natal, citez, el "singur poate păşi peste toate mai marile comoplexe ale istoriei, în nemijlocită corespondenţă cu eternitatea".

Identiatea este după Ernst Bloch un cu totul Altceva decît doar identitate socială ori psihică, el scrie: "astfel, această identitate zace - tuturor viselor cu ochi deschişi, speranţe, utopii - însăşi în motivare întunecată...fiecare vis solid de peste zi se referă la acest moiv dublu ca şi meleag natal; este încă negăsita...în fiecare pînă acum devenită experienţã". Bloch dedicã întreaga a treia parte a marii sale opere "Principiul Speranţă" acestei identităţi ca şi impuls:”din lăuntricul nud, ceva caută să iasã la luminã....dacã tendinţa este simţită, atunci e tînjire, singura stare cinstitã la toţi oamenii...din zori vrei către tine. Insă noi nu ştim cine sîntem. Doar că nici unul nu este ceea ce ar dori ori ar putea să fie, pare clar...(Se) anunţă ca neliniştea, de-a nu fi suficient îndestulător...cãci nici unul nu se poate clarifica cu sinele, cînd toate relaţiile dintre oameni sînt necurate".

Este noţiunea de meleag natal o veche pălărie? Sînt de părere că nu, deja pentru cã meleagul natal este opusul acelui amintit, inuman, nedemn de om, azi, contraotravã, retrospectivã pentru dimensiunile umane pierdute, apropierea, intimitatea, senzualul, desigur frumosul, demn de amintitul unuia din cele mai mici cercuri ale expereinţei. Este ambivalent. Apropiere, meleag natal, sînt dizolvate, schimbarea de meleag, silită. Mobilitate în lumea muncitorească mult largă, enormă migraţie în Est-Vest, Sud-Nord.

Pante, politice şi economice, condiţionate de războaie brutale. Nivelare, neomenie. Cealaltă parte, cîştigul, sună alăturat aproape ca o batjocurã, cel puţin ca lux: Cã aceastã pierdere de ţarã natalã, da, de pãmînt ar fi necesar, întru a afla "graniţele extreme ale existenţei umane”, “status-ul său pereginationis”, care îi camuflează înşelător o falsã ocrotire şi o mărginire asigurată a vieţii.

Nu s-a decuplat ceva în pierderea meleagului natal, nu era legatã de aceastã mãrginire, nu chiar de-a dreptul odipal, o luare în stãpînire, care aparţinea altundeva? Emigraţie, pierderea ţării natale ca şi traumă, însă ca spor, eliberare a acestor energii. Emigrarea deci, o şansă? Ernst Bloch îşi încheie uriaşa sa operă “Principiul speranţă" cu convingerea că omul ar trăi “încă pretutindeni în preistorie” şi abia cînd s-a cuprins “şi şi-ar întemeia Cel-de-al-Său fără înstrăinare şi alienare într-o democraţie reală, apare în lume ceva, care le pare a fi tuturor în copilărie şi-n care n-a fost nimeni: meleagul natal”.

Meleagul natal deci ca noţiunea de bază şi timp cea mi paradoxală, un soi de anamneză şi încă de recuperat, meleag natal deci ca noţiune de viitor?

Şi la Kleist citesc, noi trebuie “să mîncăm din nou din pomul cunoaşterii, pentru a reveni la starea de inocenţă” şi aceasta ar fi “ultimul capitol din istoria lumii”.

Meleag natal, aceast loc al apartenenţei, originii şi obîrşiei este înrudit cu cuvîntul grecesc “etos”. Şi te poartă cu gîndul la legătură ori relegare, re-lligio. Cum ar fi însă de atins acest loc imaginar azi? Printr-o mare dar silindã imposibilitate: sã vrei sã pierzi tot ceea ce ni se inculcã cum cã ar fi atît de impoprtant. Aceasta ar fi în primul rînd ecologie lăuntrică şi externă. Deci curajul de-a nu continua să te-mpărtăşeşti acolo, unde se află rădăcina ruinei lumii de azi, divizarea noastră a timpului, consumul nostru, stilul nostru cronocratic de viaţă. Apoi ar fi în al doilea rînd rezistenţa împotriva unei cenzuri ontologice, care este exercitată de toţi şi de fiecare, toate instituţiile, opinia publică, universităţi şi mai ales de poliţia sufletului, psihiatria, care pedepseşte cu excluderi şi întemniţări toate apariţiile şi prăpăstiile depăşitoare de limite ale acestui timp al abisului precum şi toate uimitoarele descoperiri şi atestări ale cunoaşterii a unei a doua iluminări care ar face posibilă o nouă speranţă. Ca de exemplu breşa unor de nemaicontestat lumi paralele în a noastră, multidimensionalitatea cosmosului: faptul că şi acolo există strãinarea chiar de-ar fi încă atît de neliniştitoare (în orig. un-heimlich, ref, deci la la Heim= cămin, natal: n.tr.). Şi legate de acestea: o nouã relaţie cu moartea, cu stingerea şi supravieţuirea, care ar aboli graba noastră-n timp. Apoi în cel de-al treilea rînd referitor la complexul de probleme identitate şi străinare, chiar relaţia noastră vis-a-vis de propriul corp şi frumoasa, senzuala lume a corpului, senzualitatea, care sînt încet înlăturate acum la sfîrşit de mileniu de uriaşele mutaţii aprope frankensteiniene. Vechea cădere a lui Adam în excesiv pînă la distrugerea limbii, fanteziei, naturii şi amintirii - pierderea natalului pe-ntreg pãmîntul într-o strãinnare de roboţi pustiitoare.

Intreaga omenire se-ndreaptă-nspre exil. Ca şi cum timpul s-ar fi scris ca un roman înspre sfîrşit. Autorul este probabil acela care menţine ca locţiitor o veche poziţie, de-a consemna acea tristeţe de care vorbea Walter Benjamin şi anume , aceea pe care o recheamă în nou colaborarea silită cu învingătorul. Azi însă în noul Occident rezistenţa trebuie să fie cuprinzătoare, nimeni nu-şi poate desigur, fărîma capul de pereţii de gumă, duşmanul, otrava zac în capul însuşi, căci cea mai mare putere azi este credinţa greşită şi distrugătoare de om, că vizibilul cu şuvoiul lui de imagini făcute, ar fi “totul”. Jurgen Habermas vorbeşte de o nouă minciună vitală: e mult mai mult. Este oroarea unui film science-fiction în care începem să trăim: limba ca ultimă relicvă a “vechiului” timp, dispare încet, înlocuită de semnale optice. Iar în locul numelor, ldomnesc doar “numele de marcă”, “lumea nu se mai recunoaşte decît după “numele de marcă” consemnează FAZ (Frankfurter-Allgemeine-Zeitung, n.tr.) "Bãncile împart fonduri-etice la fel ca cele de artã"...economia ar integra "tot mai multe domenii ale vieţii oficiale", "discursul oficial ar urma însã tot mai mult regulile de joc ale comunicãrii de marcã"". "Doar o criticã mai este valabilă: testul mărfii”. Aşa deci; cu toată seriozitatea FAZ. Economie “protecţia mediului înconjurăîtor, literatură, gastronomie, filozofie, ştiinţă, etică, ARTA RĂZBOIULUI şi planificarea urbană, cea mai strînsã comunitate de comunicaţie" Si constatarea:"La toată multitudinea nu mai există tulburare. Cine încã este nemulţumit, pe acela nu-l mai poate ajuta nimeni".Este acesta noul meleag natal? Ori chiar paradisul? Realitatea aratã altfel. Vechea societate zace pe moarte, da, în ultimele rãsuflãri începînd cu 89. Această lume-şi schimbă bazele, ea este “pusă la reţea”, comunitate de informaţie şi de comunicare pe tot mapamondul, singura uşurare, eliberare, pentru cine o are, animalele sociale eletronice precum şi cele electronice de casă, autostrăzi de date în curînd, computere deja în masã, cei bogaţi şi ţările şi instituţiile bogate le au şi le utilizează, le introduc în mod brutal pentru interesele lor, nu va mai fi în curînd nevoie de oameni; o uriaşă societate de şomeri şi de bătrtîni va sã vinã.

Doamnelor şi domnilor, aproape tot ceea ce părea pînă acum a fi important este ca şi depăşit, neimportant, aproape ridicol, în forma de pînă acum. Ceea ce ne înconjură este o cu totul altă lume, imaterială, aflată la o neînchipuită frontieră cu nu nou model şi o nouă paradigmă a lumii. De exemplu: să ne gîndim doar la “animalele electronice de casă”, computere, radiouri, televizoare, etc. Ele se bazează pe formule, care odinioară au fost "inspiraţii”, intuiţii ale unor oameni geniali, sînt asemănătoare "fulgerelor-gînd" ca în artă, dintr-un mare sistem informaţional, care decide totul. Ne-materia, "spiritualul" decide azi mai mult decît oricînd, tot ceea ce se petrece, procese mentale fac istorie cu o evidenţă incontestabilă, gîndirea devine "obiectivă", se-nvaţă ca şi structură matematică

să se gîndească pe sine însăşi, se descoperă ca loc, în care legile naturii se dezvăluie, devine practică, stăpîneşte prin utilaj natura şi societatea. Cu totul opus, materialismul cel mai cras stăpîneşte capetele şi actiunea. Oamenii prezentului se mişcă şi acţioneazã în aceastã împrejurare imaterialã nouã mai departe, astfel, de parcã ar exista încã vechea lume corporalã. Gîndirea materialã dominatoare este anticvatã, cãci devine din ce în ce mai evident, cã lumea e o informaţie inteligentă şi spirit, ce nu apare ca spirit, cum formulează un celebrul fizician. Si fiecare din noi are această putere în el, spirit şi fantezie. Un motiv de speranţă? Realitatea arfată din păcate altfel. Povestea zace în mîinile demonilor frankensteinieni, orientaţi înspre cîştig. In această civilizaţie în curs de formare, una a absolutei "eliberări", cea a aparenţelor şi cea părelnică, este cea spre care ne îndreptăm de-a dreptul telecomunicativ şi multimedial prin economia de piaţă via amuzament obligat în telecraţie, despre aceastã anticvare a gîndirii, a noţiunilor, a numelor, la fel probleme care şi în seara aceasta cu “meleagul natal” şi “limbă”, chiar cultură şi carte, unde totuşi totala străinare devine “neomenos” existenţială în sensul cel mai rău al cuvîntului. Deposedare a senzualei, frumoasei lumi înconjurătoare, a corpului şi creierului, prin cuplarea centralelor de putere şi vînzare via utilaj la corp, nici un fel de proteze exterioare, ca telefonul, computerul, televizorul, da, autostrăzi, avione, ci înarmare lăuntrică, cam de genul “mănuşii de date” ori chiar “costumului de date”. Omul în staţiune de reanimare pe toatã viaţa, ca şi fantomă a corpului, care nu doar că priveşte la televizor, ci îl şi co-produce, într-un soi de “teleprezenţă", ce-treţese mapamondul, realele flori, oameni, animale, lucruri, dispar. Purtătorii văzului, lemn, piatră, oameni, peisaj - oriunde ai privi repetat şi sînt încă acolo, chiar de ne-ntoarcem privirea - nu mai există, există doar imaginea lăuntrică, deci amintirea lor, impregnată pe bandă. “Lucrurile există, pentru că mi-amintesc de ele şi nu pentru că ele există (real) undeva” - scrie arhitectul Paul Virilio, care a descris această - în curs de apariţie - lume a ororii cel mai exact. Inarmare, cu noi atacuri pînă în cutele cele mai intime ale gîndirii şi sentimentelor, supraveghere televizată totală, cum au încercat-o cîrpăcit vechile dictaturi cu cenzura şi poliţia secretă. Si m-apucă o scîrbă acum de tot ce e aparat, chiar şi de science-fiction, tot astfel cum pe vremuri m-apuca greaţa de lozincile, mirosul zilnic al cotidienelor, a realităţii făcute, secundare şi dorind a cuprinde totul, a PC. Cine este azi bărbatul făcut?

Semne ale dispariţiei lumii corporale le trăim “extern” de mult: în dispariţia naturii: în distrugerea ei prin bombe. Atom, rachete prin ecologie. In arhitectură prin betonarea peisajului, în pierderea lumii înconjurătoare. Un meleag natal: ridicol. Apocalipsa nu mai este apocalipsă, e zilnică, în imediata apropiere.

De cîteva sãptãmîni am vãzut într-un film science-fiction, filmul acum ca o imagine de diagnozã, a atmosferei generale, care tinde sã devinã curînd realitate, de neocolit. O familie, apoi o tînãrã pereche de îndrãgostiţi se putea vedea acolo; erau închişi în locuinţe subterane, se puteau atinge doar de la distanţă, de la depărtare, cu “mănuşi de date” în “haine de date”, niciodată trupeşte şi se vedeau doar pe un ecran uriaş, care ocupa un perete întreg de cameră, pe care soseau şi veştile, spectacole, filme, muzică etc. Practic exista doar aceastã halucinaţie de televizor şi atingeri via computer.

Ar fi desigur totala străinare şi înstrăinare închisă în propria casă, căci meleagul natal este acea atingere deschisă în ne-făcut, spaţiu natural, palã imagine, este aurã: poate o dimineaţă afară la aer, percepţii tari ale mediului înconjurător; un cocoş deja dis-de-dimineaţă la cinci şi-apoi prima atingere a soarelui, ce cade pe-o pagină albă şi pe masă şi păsările, din care-şi lansează cîntul, la această vîrstă a lumii pare a fi bine să te străduieşti a recepta mediul nemijlocit de aproape, este ultima răsfrîngere a fericirii; dimineaţa pare atît de brumat-proaspãtã, precum mersul desculţ prin iarbă ca şi copil, vibrarea cu această aură de sunet şi miresme, atenţia ca şi “rugăciune a sufletului". Pare a fi cea mai importantă rezistenţă a însinguratului în aceste tîrzii vremuri, în apropiere depãrtarea, miracolul de-a fi aici: distanţă prin sensibilitate surprinsă şi o timidă înfăţişare în faţa abisului la fiecare pas, respect, în locul cinismului atît de obişnuit azi vis-a-vis de toate dez-amăgirile. Iluminare a încetinelii. “Nicicînd, nicicînd să fii repezit”, pipăirea oraşelor şi peisajelor, delicateţe, gingăşie, cu omul şi cele mai simple lucruri ale cotidianului prin care - dacă observăm - strălumină ceva negîndit, atîta vreme cît mai există de fapt peisaje, mări şi lucruri. Nu sună aceasta deja de pe acum a utopie? Intr-o lume ce-şi face loc cu “cockpitul” casnic şi profesional, cu “celula de lux”, cu solilpsismul teleconştient al invalidului şi mutilatului, unui “om modern”. Si nu este oare aici sarcina literaturii, a artei, dacă va ma exista de fapt aşa ceva, să pornească împotriva acestui exil îngrozitor şi radical, o străîinare ce ameninţã a deveni realitate?

 

 

timp, nãlucã a capului meu

crud domn, ce mã vîneazã

cred în tine.

domn al zorobirii timpului, domn al hãituirii

al timpului nebun, domn al clipelor, paradis mizerabil.

EL însă se lasă el înşelat

pe geamuri mate, el,

de care nimeni nu ştie nimic.

să goşneşti prin spatele lui, eternitatea

ajunsã printr-o cãlãrire-n-grabã?

 

tu bãtrîn obosit domn

noi nu trãim, noi trãim

într-un rãzboi al timpului.

 

 

 

 

 

 

 

Dieter Schlesak în dialog cu Andrei Zanca

 

 

 

AZ: Dieter Schlesak, v-am ruga ca la începutul convorbirii noastre să ne relataţi despre împrejurările plecării dumneavoastră în 1968/69

 

DS: În 1968, în octombrie "am avut voie" pentru prima oarã în viaţa mea sã ies peste graniţã. La 34 de ani sã pãşesc peste aceastã graniţã blestematã, cãtre Europa şi sã intru în ţara limbii şi culturii mele. Ce spaimã şi frisoane, cãci mi-era fricã de confruntare şi dezamãgiri. Prea mari erau iluziile despre Vest şi despre Germania ale unui bãrbat din celula totalitarã.

Ca german-transilvan şi ca om cu o "origine nesãnãtoasã, ochit cu iritare de "organe", din 1960 (din 59 am devenit redactor la "Neue Literatur", dat fiind cã din cauza "originii" n-am avut voie sã rãmîn asistent la Universitatea din Bucureşti!) - urmãrit şi de securitate, "invitat" sãptãmînal, cãci am devenit suspect, de-a ţine "ascunse" manuscrise satirice ale unui coleg român (Mircea Palaghiu) etc, care era între timp în arest preventiv: dupã şapte ani de închisoare, în "libertate" s-a sinucis; n-am avut voie sã cãlãtoresc în strãinãtate! Nici sã accept invitaţii (au fost multe). Eram cu nervii la capãt, di fiecare datã cînd suna telefonul şi în redacţie suna mereu, - puteau fi "ei". Prietenul meu Paul Goma a spus odatã limpede: "libertatea" în astfel de condiţii este mai rea decît pîrnaia".

Apoi a venit 21 august 1968, discursul de balcon al lui Ceauşescu. Am fost acolo. Am fugit la Uniune pentru a ne înscrie în partid şi în Gãrzile Patriotice, spre a apãra ţara "împotriva ruşilor"! (Tuturor presiunilor de pînã atunci, de-a ne înscrie, le-am rezistat sub riscuri!) Rezultatul: am avut voie în octombrie sã cãlãtoresc cu paşaportul de serviciu (delegaţie oficialã cu Ion Caraion şi Veronica Porumbacu la Mondorf (Luxemburg) la un simpozion al scriitorilor, unde am cunoscut şi autori importanţi germani: Bernhard, Handke şi pe mulţi alţii şi unde i-am prezentat pe ambii liricieni români în traducere proprie)Nu pot sã descriu aici impresia traumaticã la o primã întîlnire cu Vestul, am fãcut-o de repetate ori în cãrţile mele, în "Viza. Lecţii Est-Vest" (1970), apoi în romanul meu "Zile acasã", 1995, ed. Fundaţiei) Veneam de pe o altã planetã, ne duceam la plimbare ca pe lunã. Caraion, dupã 8 ani de arest! Îi vãd parcã acum ochii sãi mari, mãriţi!

Însã sã o scurtãm. Am plecat (din teamã) în Germania (am atins acest pãmînt doar cu vîrful picioarelor în trianglul de ţãri: Luxemburg, Franţa, Germania) - ci la Paris. Încã un detaliu: cînd am fost luat din gara din Monsdorf, am auzit pe cei doi tineri vorbind dialectul luxemburghez. Acesta era întocmai dialectul meu transilvan (cu unele fãrîme de francezã), de fapt, predecesorii mei au emigrat în Transilvania, de pe aceste meleaguri acum 850 de ani (în vremea lui Barbarossa)! Trec peste experienţele mele pariziene (acolo cu Nina Cassian, prietena mea şi a lui Celan, Celan...era la capãt într-un azil de alienaţi). Prin Inter-Nationes am ajuns mai apoi în Bonn. Şocul Germaniei de Vest. Oraşele acelea de trei ori distruse - cum a spus BÖll - de nazişti, prin rãzboi şi bombe, prin arhitectura groaznicã a miracolului economic" - nici un timp în ziduri, natura artificialã, totul în spatele ferestrelor mate, frig uman, hãituialã etc. (Şi pe acestea le-am descris în "Zile acasã" şi în "Revolta morţilor", iar poeziile mele sînt o încercare de-a supravieţui astfel cel puţin cu ajutorul limbii germane) Scurt: dupã 6 luni am plecat înapoi din nou, cu toate riscurile de-a nu mai putea ieşi. Însã dorul de casã era mortal. Vestul, un obiect al urii. Am plecat din staţie în staţie: Frankfurt, Heidelberg, München, Viena, Bratislava, Budapeste - apoi graniţa. In Budapesta am mai vrut sã cobor. Apoi un brînci - şi eram "acasã". Acest acasã "ceauşist". Puteţi sã vã închipuiţi ce s-a întîmplat atunci. Aşteptare zilnicã a securitãţii...N-a venit, o minune, m-a lãsat în pace. Eram doar "demn de încredere"! Însã restul: n-am putut acum aici "acasã"( cenzurã, cenzurã interioarã, radacţie, atmosferã de supraveghere, mizerie) sã mai suport acestea. Am fãcut totul sã ies din nou. Acum pierdusem concomitent douã ţãri - nu mai aveam nici una. Egal. Rãul cel mai mic era Vestul. Cu Nichita şi Virgil Teodorescu, s-a ajuns la o a doua cãlãtorie cu paşaport de serviciu. În Frankfurt şi Bonn etc. i-am prezentat pe cei doi cu traducerile mele şi cu o prelegere. Şi-am rãmas! Cei doi chiar au înţeles acest gest şi abia de mi-au fãcut reproşuri! Un mic detaliu simptomatic: Nichita a vrut neaparat sã vadã Casa unde se servea berea proaspãt produsã acolo (HofbrÄuhaus) din München, sã trãiascã acest eveniment; am plecat în aceastã groaznicã bisericã a berii i-am bãut "mãsura", un litru;

Nichita a bãut douã, trei şi a avut o ieşire, întrebase în stînga şi-n dreapta, pe stradã, nimeni nu-l cunoştea, nimeni nu-l cunoştea în aceastã ţarã pe marele Nichita! Eram mai avantajat, cãci începusem acasã în România sã public abia dupã 1968 şi-am publicat doar un volum de versuri "Grenzstreifen" şi cele "11 elegii" ale lui Nichita, în germanã, la care s-a adãugat o uriaşã antologie a literaturii austriece în BPT (peste 1000 de pagini, 50.000 de exemplare!)

 

AZ: Ce v-a determinatr ca odată ajuns în Germania, să vă stabiliţi apoi în Italia, în locul cui numele atît de frumos Agliano, spre a-l parafraza pe Emil Cioran, dintr-una din scrisorile adresate dumneavoastră?

 

DS: Trebuie să-ţi fie limpede, dragã Zanca, de ce - dupã trei-patru ani de Germania de Vest, mi-a ajuns şi de ce am emigrat pentru a doua oarã, anume într-o ţarã romanicã şi nedistrusã, Italia, în Toscana! In Germania am crezut cã-mi pierd minţile, pînã şi mîncarea îmi pãrea artificialã. La acestea o poezie:

 

SLAB doar ecoul

din neunde

 

plecarea

 

cronici-nnegrite lumineazã

prin muzee.

dinspre Vest înşelãtoare

o luminã, pricepute

apusuri de soare

roşu/ timp liber bucuria vacanţei Şi

douãsutecincizeci de feluri de pîine

 

un fulger, un nor

ca şi cum natura ar fi

redusã şi lumina

tu, a mea jumãtate-de-ochi

 

frumoasã aceastã mamã

ţarã

 

de unde am venit

de-aproape o mie de ani

acolo sosim din nou

cu lespezi în cufere

 

Era mult mai mult, ceea ce m-a alungat din Germania pe atunci. Doar superficial, frumuseţea Italiei, a fost aceea care m-a determinat sã aleg aceastã strãinare; motivul mai adînc a fost firescul acestei ţãri, apoi limba şi împrejurarea familiarã de limbã strãinã. Însã motivul real a fost "durerea mea de ora opt", dupã plecarea din România, cum am denumit eu apãsarea lãuntricã,. care sporea în insuportabil la ora "jurnalului de peste zi". Cauza nu mi-a fost de la început o enigmã. Admit, alegerea unui meleag neutru şi a unei împrejurãri neutre de viaţã, era legatã de acea amintitã contradicţie de viaţã, care s-a apropiat prea tare de mine dupã emigrarea mea din Est, chinuitor de tare: fricã, era sentimentul de co-culpabilitate apãrut puternic abia în Germania (care era legat strîns de originea mea, da, de familia mea transilvano-germanã şi care a dus la o dureroasã corecturã a amintirilor şi amintirilor din copilãrie, a sentimentelor mele de meleag şi a conştiinţei de sine de pînã acum, care a devenit pînã acolo, la limba germanã lipsitã de teren ferm. Factul nu se putea eradica din viaţã: aproape toate rudele de parte bãrbãteascã au fost în SS şi au aparţinut echipelor de pazã a lagãrelor de concentrare germane. Din cercul mai apropiat de cunoştinţe al pãrinţilor mei, provenea chiar şi farmacistul din Auschwitz Victor Capesius. Pe el şi pe alţii, i-am chestionat zile întregi în Germania şi Austria şi i-am înregistrat pe magnetofon. Protocoalele, mai apoi le-am prelucrat în romanul "Zile acasã şi arta de-a dispãrea", într-un proces al scrisului, care a durat zece ani şi care în acelaşi timp mi-a ajutat sã supravieţuies într-o asemenea de problematicã schimbare de lume, din Est în Vest, într-o elaborare de sens şi lingvisticã. Atît protocoalele, cît şi analiza acestui proces de scriere, precum şi motivele de fundal, istorice, ale perioadei naziste transilvane (faptul ciudat cã germanii din România au fost în acelaşi timp victime şi fãptaşi) - toate acestea trebuiau sã fie recunoscute şi asumate. Toate acestea sînt trãite şi gîndite în acelaşi timp, atît din punct de vedere istoric, cît şi existenţial: cauza dispariţiei grupei mele de origine denumeşte şi propriul abis al vieţii şi acest lucru nu e cu siguranţã valabil doar pentru mine. În literaturã însã, care leagã laolaltã istoria şi viaţa trãitã, aceste legãturi au dus şi la recunoaşterea, care nu este nouã: faptul cã omul este stilul, expresie de sine la cel ce scrie, formã a hãurilor trãite de sine; astfel este de explicat faptul cã mai noua istorie a stilului acestei mici literaturi române de expresie germanã, are de-a face cu rupturile apocaliptice ale istoriei: cuplarea generalã ideologicã 1940, izbucnirea rãzboiului, apoi Stalingradul, 1944/45, unde a intervenit un nou calvar pentru germanii din România, acum sub dominaţia comunistã, spoi în sfîrşit 1989, noua rãsturnare, care a însemnat adevãratul AFARÃ al germanilor din România, dat fiind cã anii de la rãzboi încoace, au însemnat pentru ei un timp în mod silnic "făcut cadou"!

 

"Frumosul nume" Agliano din Toscana, unde locuiesc de 25 de ani, însã unde nu sînt acasã, este într-adevãr o "întîmplare cu miez", cum a denumit Jung aceasta, şi Emil Cioran, care - ca bãtrîn emigrant - a recunosctu asemenea lucru deîndatã, şi care l-a şi exprimat într-o scrisoare cãtre mine: "Agliano vine din latinescul "alieno", strãinul, strãin! şi merge pînã acolo la Aliens, care încã n-au aterizat aici; eu îi aştept zilnic pe pãşunea de lîngã casa mea ţãrãneascã veche de mai bine de 200 de ani, dat fiind cã drept etern "intervieţaş", aparţin mai degrabã lor, decît unei ţãri oarecare pe aceastã planetã a pedepsei, Pãmînt. Sînt de fapt un "german de soiul al treilea"!:

 

Tzara, ţara

s-a numit odatã

un emigrant

în limba lui

 

dada însemnã

da da

ridicat la rangul de program

 

în loc de sinucidere

a comis el

strãinarea

în susul şi-n josul

limbii

 

şi n-a gãsit

nici o ieşire.

 

AZ: Dacă tot a fost vorba de Cioran, cum au evoluat şi s-au înfiripat relaţiile interpersonale?

 

3. Pe Emil Cioran l-am cunoscut în 1970 la Paris, a doua mea soţie era lector la Fischer, şi lectoriţa lui Cioran, deţinea acest lectorat pe-atunci, împreunã cu Petre Dumitriu. Însã mai puţin aceasta, decît poate situaţi comunã de exilaţi, care abia în Italia a devenit una veritabilã, în Germania, autorii români de limbã germanã sînt doar într-un semi-exil şi natural, originea comunã transilvanã a dus la o prietenie epistolarã electivã cu Cioran, de peste cîteva decenii. Abia dupã moartea lui Cioran, care pentru mine a fost o pierdere şocantã, am fost conştient de acestea, am scotocit dupã scrisori şi am observat din tot ce-mi încredinţase, faptul cã aici a fost o cu totul altã perspectivã decît cea "oficialã" şi occidentalã de pînã acum asupra operei lui, care a cam mãturat sub masã originea lui - asemãnãtor ca la Paul Celan! Şi deasemenea, cît de nedrepte au fost suspiciunile vis-a-vis de "pãcatul sãu

de juneţe" (simpatia pentru legionari). Cã întreaga sa operã era urmarea de fapt a unei uri împotriva unei gîndiri preconcepute, a unui impuls antiideologic, da, împotriva ideologiei, fapt care se trage din acel "pãcat" ( cartea "Schimbarea la faţã a României"), de care s-a ruşinat o viaţã întreagã. In multe elaborãri, una a apãrut şi în "Cotidianul" şi în "Vatra", am încercat sã analizez aceastã perspectivã pe baza scrisorilor. Şi acum pregãtesc un volum de corespondenţã Cioran la Suhrkamp, scrisori, mai ales cãtre prietenii lui din cercul de origine.

Cioran n-a recunosctu doar sensul mai adînc al lui "agliano", ci şi de ce am preferat Italia, Germaniei: "Pot sã-mi imaginez bine, cã vã puteţi înţelege bine cu italienii, care sînt însã tocmai romãni, care au un trecut. Este limpede, bieţii noştri români n-au nici unul. Mi se pare cã dvs. în memoriile dvs, ar trebui sã denotaţi acest fenomen singular: este singurul popor din Europa, care are acest avantaj, de-a nu avea o istorie. Dacã acest lucru este deja valabil pentru valahi, cu cît mai mult atunci pentru transilvani, a cãror condiţionare "istoricã" are o asemãnare stranie cu cea a negrilor. Existã, cred eu, un pact, care merge îndãrãt pînã în secolul al 15-lea şi prin care ungurii şi saşii, se obligã sã-i menţinã pe aceşti sãrmani strã-locuitori în sclavie. Ce întorsãturã a situaţiei!"

Şi referitor la a mea "Vizã. Lecţii Est-Vest" - a scris cã ar fi "...o acuzare nemiloasã a Estului şi a Vestului. Şi totodatã o confesiune disperatã a unuia, ce nu poate alege. Aceastã stare continuã de-a fi atras şi respins, împrumutã analizei dvs. un adevãr şi o împãtimare a dramei trãite, care aminteşte pe alocuri de situaţia cãlugãrului, care dupã ce şi-a pãrãsit mãnãstirea, descoperã, cã lumea nu este mai bunã. Aţi fi putut pune sub opera Dvs. subtitlul "Istoria unei dezamãgiri". Ceea ce m-a frapat la întîlnirea noastrã în Paris, a fost sã vezi, pînã la ce grad aţi fost marcat de atmosfera valahã. E vorba aici într-adevãr de o adîncã experienţã, dat fiind cã nu ezitaţi, a prefera minusculele mãnãstiri modoveneşti (pe care din pãcate nu le-am vizitat niciodatã), catedralei Notre-Dame. Dar existã ceva şi mai bun: cînd am venit pentru prima oarã în "vest", ceea ce m-a deranjat cel mai mult a fost lipsa timpului: "aici nimeni n-are timp" - la noi în Est existã timp berechet. Aţi fãcut deci aceeaşi experienţã, ca şi mine. La care faceţi o observaţie copleşitoare: "Ceea ce la noi e teama, aici e lipsã de timp şi goanã"

 

AZ: Ce loc ocupă Sighişoara - oraşul nostru al amîndoura - Transilvania, în genere, în perimetrul trăirii individuale?

 

DS: Ei bine, mã simt ca transilvan, mai puţin decît generalul "român de expresie germanã" şi gãsesc mai uşor contactul cu un sighişorean (eşti deasemenea sighişorean, dragã Zanca), cu un sibian, ori unul din Rãşinari, decît unul din Bucureşti sau Brãila, cu toate cã am trãit 18 ani în Bucureşti şi am şi iubit acest oraş! Europa de mijloc a marcat Transilvania, şi acest lucru devine din ce în ce mai limpede! Insã Sighişoara este pentru mine un capital deosebit, acolo am cunoscut în cele din urmã, primul om, primul meu copac, primul meu animal. Şi cele mai adînci amintiri ale pãmîntului sînt de acolo. Nu puţin pentru un lirician. Fãcînd complet abstracţie de unicitatea în cadrul european, nu doar în contextul românesc al Sighişoarei. Nu doar peisagistic, ci şi istoric şi interetnic ...însã AURA! Din pãcate Sighişoara are de-a face şi cu un adînc sentiment de culpabilitate, al picãturilor amare "meleag natal" şi amintire? Este mai degrabã o rupturã a amintirii. Nu doar acea atitudine, pe care o aminteşte Cioran, aparţine de secole aici ("Cu totul sus stã bravul protestant. cu totul jos sînt/vioriştii şi visãtorii". O altã poezie de-a mea se numeşte:"Trufia, localitatea germanã", o poezie de altfel, pe care Cioran o prefera în mode deosebit). Ci aproape în consecvenţa ei şi înainte amintita vinã: din Sighişoara vine şi farmacistul din Auschwitz, fostul "prieten de ceai" (coroniţã, este termenul german pentru astfel de întîlniri între apropiaţi, n.tr.) al mamei.

Intr-una din poeziile mele se spune: "...se priveşte în jos/ cãtre casã-/ însîngerate tare/ amintiri/ gîngãvesc" (german în Transilvania). Şi chin şi sînge şi cazne şi întuneric şi oprimare şi teamã au existat şi dupã 1944, cu prisosinţã. Douã coduri (ştiinţa de azi şi trãirea copilãriei de atunci) stau una peste cealaltã şi se bat, da, amintirea este "înlãturatã" chinuitor aproape distrusã! (In "Zile acasã" - aproape un roman sighişorean, se vorbeşte mult despre aceasta!)

 

AZ: Cum aţi ajuns la patima, s-ar mai putea spune, la aplecarea atît de intimă asupra parapsihologiei, auspra `transcomunicării`?

 

DS: Da, la parapsihologie şi "transcomunicare" am ajuns prin atitudinea "anti-Wilhelm Meister" a generaţiei mele, cum spunea Nichita, era o generaţie fãrã pãrinţi...Am fost întotdeauna unul din şaizecişiopt, deci într-o rezistenţã împotriva la ceea ce oamenii considerã a fi "realitate", chiar realitatea socialã, la care se acomodau. Egal ce fel de sistem. Din partea aşa-zişilor anti-instituţionali în Italia, exista o asemenea mişcare...care a dus şi la slobozirea azilurilor de nebuni, cele mai îngrozitoare instituţii alãturi de închisoare. Astfel încît m-am preocupat ani de-a rîndul de psihiatrie, am şi scris o carte despre aceasta (Rowohlt, 1975), apoi de psihiatria artei. Ca sã spunem aşa, o continuare a mersului la limitã, şi a trecerii limitelor în politic şi literar. Astfel,(prin intermediul psihiatriei, poliţia sufletului acestei culturi occidentale), am dat peste cea mai importantã graniţã, anumea cea (pãzitã) lãuntricã, cenzura interioarã, care este implantatã fiecãruia prin socializare, via sonda-limbii, discipinare etc. Ceea ce se gãseşte dincolo de aceasta şi trebuie a fi refulatã, tãcutã, terminatã, cerceteazã parapsihologia. Eu mã ocup de 40 de ani cu acestea. Azi însã, ghesul dupã "trans" îmi pare a nu fi doar în România un simptom psiho-istoric anume. Dupã deschiderea graniţelor externe, e vorba acum de graniţele interne şi de solidificãrile ce trebuie destrãmate. Şi trebuie elaboratã o nouã imagine a lumii în acest "Nou Timp", acest lucru îl simte fiecare! Sîmburele tare al cunoaşterii noastre însã, este fizica cuanticã. Este anevoie dragã Zanca, sã vorbeşti aşa pe scurt despre aceasta. In cele trei cãrţi ale mele despre 1989 şi urmãri (una existã şi în româneşte "Revolta morţilor"), am încercat-o prin intermediul Revoluţie Române şi a martorilor oculari (ca de exemplu Carmen Francesca Banciu ori şi Patapievici şi Petre Stoica ori Stelian Tãnase şi mulţi alţii, pe care i-am întrebat în 1990, printre alţii unii din gruparea optzeciştilor în redacţie la "Contrapunct": Mariana Marin, Lefter etc.) Şi acum aş fi vorbit cu atîta plãcere cu Culianu despre acestea...pe care între timp, îl stimez entuziast, mai mult decît pe Eliade, pentru cã e pe aceeaşi "linie". Vreau însã sã spun doar una: în cercetarea "transcomunicãrii" existã într-adevãr aşa-numitele "voci pe bandã magneticã" din cealaltã sferã, eu însumi am înregistrat cîteva....Aceste "voci" dintr-un alt nivel de fiinţare spun şi sprijinã mereu concepţia de bazã, anume cã moartea ("pãcat originar") este marea înşelare,Plata, spre a spune aşa, pentru "orbirea" noastrã şi uzurpatã de toate domniile lumii, baza ei: timpul, empiria, cele scurse în bani şi putere:

"cine are curajul/ sã se rãscoale? sclavii au avut

mai mult succes/ îngerul nu mai zboarã, se tîrãşte

anevoie prin/spaţii lãuntrice: scîntei fãrã de meleag, mate în creier"

Vã citez aici ceva mai solid din cea de-a treia carte a "trilogiei": "Atît de aproape, Atît de strãin" (1995): "Ar fi posibile o ieşire şi o strecurare prin CURŢILE CUVÎNTULUI şi o ATINGERE - lingvisticã în "spaţiile de stare"? Insã atingerea este abia posibilã în stãrile dintre viaţã şi moarte, în sferele prin care sîntem despãrţiţi prin corp. Cîteodatã, este o convorbire cu morţii, care pot fi ajunşi la un nivel cu mai multe referinţe. "Insã totul se dovedeşte prea complex şi prea complicat, ca sã avem voie sã transmutãm închipuirle noastre în mod justificabil. Interdicţie de imagine şi de limbã?" Şi un alt fragment din carte: "Ceea ce mã preocupã dupã 89, este întãrit, acea sarcinã care m-a preocupat şi înainte. Este greu sã explici acest lucru în cîteva cuvinte însã vreau sã încerc pentru cã ţinteşte în centrul preocupãrii mele:

anume, sã îmi aduc aportul la a arunca o punte prin mijloacele mele literare peste abisul între ceea ce decide gîndirea şi acţiunea - pînã înspre politicieni, manageri şi universitãţi şi dimensiunile, pe care este construitã întreaga noastrã lume înconjurãtoare, anume o lume a spiritului, ce nu apare ca spirit. Mai exact: ceea ce ne înconjoarã, este o cu totul altã, imaterialã lume la o graniţã de neimaginat înspre un nou model al lumii şi o nouã paradigmã. Exemplu: sã ne gîndim doar la "animalelel noastre electronice de casã", computer, radio, televizor. Ele se sprijinã pe formule, care au fost odatã "idei", intuiţii ale unor oameni geniali, sînt "fulgere ale gîndirii" asemãnãtoare cu cele din artã, dintr-un mare sistem informaţional, ce hotãreşte totul. Ne-materialul, "spiritualul", decide azi mai mult decît oricînd, ceea ce se-ntîmplã, procese mentale fac - cu o evidenţã copleşitoare istorie, gîndirea devine "obiectivã", învaţã - ca şi structurã matematicã - sã se gîndeascã pe sine, se descoperã ca loc, unde legile naturale devin evidente, devine practicã, stãpîneşte prin utilaj natura şi societatea. In contradicţie flagrantã cu aceasta, materialismul cel mai cras, stãpîneşte capetele şi acţiunea. Oamenii prezentului se mişcã şi acţioneazã în aceastã nouã împrejurare imaterialã, mai departe de parcã ar fi vorba încã şi acum de vechea lume corporalã.Gîndirea materialã dominantã este anacronicã, cãci lumea este spirit, ce nu apare ca spirit, cum a formulat un celebru fizician! In afarã de aceasta, prin comunicaţi internaţionalã, lumea noastrã a devenit una singurã, în care în locul controlului unui guvern universal, bîntuie ca un cancer şi împart pãmîntul vechile şi tristele emoţii naţionaliste - depãşite de aceste condiţii ale vieţii - în ţãrile sãrace, şi gîndirea de profit a sistemului banului, în ţãrile bogate.

 

AZ: Poezia dvs. În cele mai intime cute are evidente - chiar dacă în mod inconştient - referinţe la un meleag natal atît de îndrăgit, încît îţi pare cîteodată că înterlocutorul se află mult departe, poate dispărut, în fine pare a fi vorba de o eternă reîntoarcere, chiar o "reinstaurare" întru o posibilă mîntuire reciprocă ...

 

Mi-aduc aminte cum s-a născut Festivalul de Poezie de la Sighişoara ... eram la Martha Petreu acasă, împreună cu Cristina Felea, cînd mi-a venit mai în joacă, mai spiriduşeşte ideea acestei întîlniri naţionale în micul nostru oraş. .. Dvs, ca sighişorean prin naştere, autentic, ce ne puteţi spune despre acest atît de drag şi minunat oraş?

 

DS: Da, Sighişoara este punctul de atingere punctul vulnerabil, un soi de poartã, un reprint al marii cãrţi a lui Dumnezeu, în care am mai putut citi ca şi copii. Fiecare piatrã, da fiecare nume: ca Venchi, Mlaştina Clopotarului (aici mai arde încã/ lampa de primãvarã, inima mea/ si sparge în arama Tîrnãvii gheaţa...), Milham, fiecare casã ("lîngã rîu, în casa pãrinteascã/am pãşit odatã, înãuntru şi afarã cu uşurinţã/ în foc, uşile au ars/oglindã, oglinjoara mea/spune-mi: cui sã-i cred?"), Tîrnava, apa primei atingeri, fiecare turn (mai ales Turnul cu Ceas), o pietricicã (o astfel de pietricicã se aflã pe pervazul meu! în strãinãtatea mea: Agliano!) sînt în înţelegerea maturului, sentimente de fericire îndepãrtat de pãstrate, sînt (în poezie din nou scufundate: încercate prin cuvînt), chiote metafizice. Si-ntr-adevãr o "veşnicã reîntoarcere", şi-n ultimã instanţã ca o tandrã proteguire, dacã totul se va rata: iluzie retrorelaţionatã a mîntuirii! Cãci "nimic/ nimic nu este pierdut" - cum spunea Paul Celan într-o poezie şi aici într-o scrisoare trimisã la Bucureşti: "unde mergem, mereu acasã", da...da, meridianul (nu numai 45!), n-are sfîrşit, se-ntîlneşte cu începutul şi cu sfîrşitul în jurul lumii. De aceea, dacã existã un loc, un topoi, o u-topie în lume, atunci aceasta, şi poezia desimea ei, poemul o hotãreşte! Unde este mai bine întîmpinat un Festival de poezie decît în Sighişoara, aceasta mi-a spus-o vechea mea prietenã Ioana Crãciunescu încã în 1990 şi am vrut sã înãlţãm acolo un mare spectacol al libertãţii şi frumuseţii! Da, dragã Andrei, sîntem amîndoi departe şi niste "Nimeni" (en Nemest, în original, dial. sãsesc, n.tr.)- de aici poeţi, ca Ulise în peştera lui Polifem, cînd colo la o privire mai atentã e peştera lui Platon! Şi de aceea nu mai esti cu siguranţã (ACOLO) un necunoscut! Şi chiar din fulgerul de memorie de unde provin minunatele poeme al lui Andrei Zanca, a venit şi acea idee în casa lui Marta Petreu, o sã o prezint în acest sens în Leipzig cu poemele ei! Pe ea şi pe bãtrînul meu prieten Petre (Stoica), Carmen Francesca, puternicele femei românce.

 

AZ: Cineva, îmi spune că a rupt cu trecutul, că trebuie să se rupă cu trecutul spre a putea continua. Se poate spune aşa ceva, cînd nu eşti infractor, atentator la o morală, ci - poate doar înrudit - scriitor, om de artă?

 

DS: Este un calvar. Nietzsche a spus odatã, cã cine e incapabil, sã se despartã de trecut, sã perceapã plin şi naiv clipa, este o povarã pentru el şi pentru alţii. Sînt şi nu sînt. Insã nu sînt bãtrîn în ani, ci bãtrîn mã face aceastã civilizaţie culpabilã - supracomplexã şi complicatã, ce-mi împovãreazã capul şi cãreia îi aparţin. Am încercat sã-i scap prin Yoga, sã-mi purific simţurile, capul. Aproape imposibil, aşa singur, sã scap de unul singur din aceastã otrãvire zilnicã! Aş avea cele mai bune argumente şi motive sã mã despart de ceea ce-a fost, dupã 30 de ani de absenţã de acasã, sã ajung aici în Italia în mirajul Toscanei şi nu-mi reuşeşte. Ca plumbul îmi atîrnã viaţa de pînã acum şi amintirile. Şi cinstit, cred cã aşa trebuie sã fie. Pãmîntul meu este scrisul meu. A scrie însã e o muncã de reamintire. Şi fãrã acest calvar al "intervieţuirii" şi al golului, n-ar exista aceasta. Chiar dacã mã ucide tot mai mult, însã consumã ultimele energii. Mari îmi sînt îndoielile, mã fac sã mã simt mizer. Insã mic este momentul şi uriaş capul anilor. Şi al deceniilor. Şi tot, ce-a fost înainte de naşterea mea. De aceea, am nevoie de aceastã speranţã întru viitor - chiar şi de aceea a transcomunicãrii, care ne-ar putea deschide ochii lipiţi de somn.

 

AZ: Aţi tradus şi sînteţi în relaţii bune cu mulţi scriitori din diasporă şi din Ţară.

Puteţi comenta acest domeniu atît de important ca punte şi răsturnare de prejudecăţi, mai ales că pe mine personal acest cuvînt "diasporă" cu inflexiunile de gîndac pe care îl are de libarcă exotică, îm calcă pe nervi ...

 

DS: Existã douã întrebãri separate. a. Fãrã cultura romãnã nu-mi pot închipui existenţa mea spiritualã, sînt marcat de ea! Şi-am şi încercat sã fiu un constructor de punţi între cele douã culturi ale mele. Dintru îneput, din 1965, cînd mi-am publicat prima întocmire poematicã a "Tinerei poezii romãne" în "Neue Literatur". Insã acum, am o antologie uriaşã a poeziei române (430 de pagini, 110 autori, peste 30 de traducãtori), de la mine provine o treime a transpunerilor, mai ales a celor tineri şi mai tineri, pe care-i simt grozavi şi ca pe un semn de viaţã literar universal! Am întocmit pentru Tîrgul de carte de la Leipzig (pondere: România) un "post-histoire-modern", nu occidental, ci unul suferit, original, munca mea cea mai extinsã în perimetrul construirii de punţi. Antologia mi-a dat mult de lucru. Dar o antologie cît şi traducerile se bazeazã pe empatie, poate chiar şi simpatie (obiectivã), pe vibraţia comunã (in absentia) între poet şi cititor-poet, care trebuie sã fie redactor, critic, dar şi un îndrãgostit! Cineva care se angajeazã într-o astfel de "competiţie" trebuie sã fie mãcar niţel (ca un iubitor nostlagic) - nebun. O Operã Colecitvã a o sutã patruzeci de individualişti - poate citatul din Kaspar Hauser corespunde:"Fiecare pentru sine şi Dumnezeu pentru noi toţi!"

b. Exilul mai adînc ori "diaspora" spiritualã cuprinde şi marcheazã amîndouã şi toate culturile, contradicţia "empiric", "existenţã materialã şi constrîngerea ei", "viaţa" şi "Fiinţare", ori "spirit": "alungarea din paradis" (unde se aflã însã aceasta?). Oglindirea ei lumineazã în noi, transcendenţa pierdutã. Aceastã "patrie" o cãutãm de fapt (acest lucru îl spune şi titlul german din "Zile acasã": Vaterlandstage - un cuvînt de-a lui Hölderlin, este aici dupã pãrãsirea fiecãrei forme pãmînteşti, este cuvîntul pentru cealaltã patrie! Care ne aşteaptã poate dupã aşa-zisa "moarte".

Cealaltã "patrie" pãmînteascã este pentru aceasta doar o metaforã. Şi existã o şansã a pierderii, cine nu trebuie sã fie mereu "acasã", abia acela înţelege acest lucru. Şi din nou la Emil Cioran, care a rãmas şi el prizonier o viaţã întreagã acestei origini. Şi conceptul sãu de exil îl concepe aproape biblic, ca pe o alungare din paradis.

 

AZ: Care este opinia dumneavoastră despre situaţia actuală a omului de litere şi de arte din - Germania, din Europa în general?

 

DS: Starea autorilor azi în Est şi Vest, nu poate fi mai rea: "alungarea" în general este perfectã. Empiria, banalul, banul, puterea - duşmanul spiritului (în americanã) - acest sistem a "învins" şi a luat pãmîntul în stãpînire. Aproape un mai mic rãu a fost comoda împãrţire în Est şi Vest, capitalul n-a putut astfel domina fãrã bariere (metafizice). Starea lipsitã de utopie şi de speranţã este imposibilã-uman, de nesuportat. Se simte pînã la masa de scris. De acea noua deschidere a graniţelor este aşa de importantã, spre a contesta dominaţia geniilor adaptãrii, fetişismul consumului, mafioţilor şi animalelor sociale, şi de-a nu te urca ori a trebui chiar sã te tîrãşti în patru labe. Fiecare om are ceva din acea mãrime în el, acea "scînteie divinã" via presimţire a morţii şi speranţã post-mortem. Programul-downer nu are voie sã funcţioneze. Revolta individului împotriva puterii şi a aparatelor, care au existat odatã în Est, un moment de "libertate" între sisteme, liber-de-socializare, astfel încît acea substanţã sã-şi facã efectul, chiar dacã doar pentru puţine ore, nu are voie sã fie uitat - nici ca experienţã istoricã nu, este un semn ante-aruncat dintr-un viitor îndepãrtat! (In "Revolta morţilor" existã mai multe capitole în acest sens).

 

AZ: Dieter Schlesak, vorbiţi-ne despre "Heimat", despre meleagul natal, în virtutatea faptului că umbra acestei iubiri, acestei "Ehrfurcht", acestei de nedesprinse tandreţi, v-a însoţit mereu în operă şi viaţă, devenind aproape o obsesie a unei tînjiri de nevindecate şi poate adierea unui tragism asumat pînă la stingerea definitivă ...

 

DS: Da, în ceea ce priveşte acea a douã nostalgie, acel de-al doilea dor ("Himwih", în dialectul sãsesc, n.tr.), motivul mai adînc al patriei, care justificã aceastã noţiune şi în sensul de mai sus, da, îl salveazã. Ernst Bloch îşi încheie uriaşa operã "Principiul speranţã" cu convingerea cã omul ar trãi "încã pretutindeni în preistorie" şi abia cînd s-a cuprins pe sine "şi întemeiazã în realã democraţie pe al Sãu fãrã exteriorizare şi înstrãinare, se iveşte în lume ceva, ce le pare tuturor a fi în copilãrie şi unde încã n-a fost nimeni: meleagul natal"

 

 

 

 

 

 

 

 

Poezii

 

 

 

 

 

 

Ce-mi lipseşte rămîne

 

 

 

SMULS DIN PROPRIUL PÃMÎNT

exil în sînge, povara despãrtirii.

ca si cum azi ar fi din nou nemilos

rãzboi.

 

stare de exceptie

pentru aceastã exceptie

om.

 

o ranã/tot trupul.

greu/ca o-mpuscãturã în carne.

plumbul

 

 

 

 

 

 

VOM EIGNEN BODEN LOSGERISSEN

Exil im Blut, die Abschiedsschwere.

Als sei heut wieder umbarmherzig

Krieg.

 

Ausnahmezustand

für diese Ausnahme

Mensch.

 

Wund/ der ganze Körper.

Schwer/ wie ein Schuß im Fleisch

das Blei.

 

 

 

 

 

 

CE-MI LIPSEŞTE rămînede nedescris cadupă trecerea frontiereidrumul cel mai scurt/neobservats-a petrecut în emotia sosirii

care nu s-a produs nicicînd

 

a început/undeva la Tisa

si cele douã capete le confundã

un rîu deci/care de douã ori

nu opreste/un meleag din avion

 

recunoscut o orã

dupã decolare

 

cu o floare îmi fãcea semne Magdalena

despãrtitã/ prin sticlã deja

de mine

 

semnul de rãmas bun ca si crestere florilor

si pericolul, ce mã tinea în viatã

cu albstre pãlãrii teama de vînata fasole/umbre

 

de ochi albastri

a fost decolarea

cãci vremea a fost bunã

 

scurtul drum de apoi

pe care l-am pierdut/ înspre pãmînt

fãrã împuscãturi

rãmîne/unde sînt

nicicînd aflat/aici

 

cînd bagi de seamã trecerea

e prea tîrziu.

 

 

 

 

UND WAS MIR FEHLT bleibt

unbeschreiblich wie

nach dem Überschreiten der Grenze die

kürzeste Strecke/ unbemerkt

 

verging in Erregungen der Ankunft

die nie eintraf

 

es begann/ irgendwo an der Theiß

und die beiden Enden vertauscht

ein Fluß also/ der zweimal

nicht hält/ ein Ort aus dem Flugzeug

 

erkannt eine Stunde

nach Abflug

 

Mit einer Blume winkte Magdalena

getrennt/ durch Glas schon

von mir

 

das Winken wie auch das Wachsen der Blumen

und die Gefahr die mich am Leben erhielt

mit blauen Hüten Angst vor blauen Bohnen/ Schatten

 

Blauäugig

war der Abflug denn

das Wetter war gut

 

Die kurze Strecke danach

die ich versäumte/ landzu

ohne Schüsse

bleibt/ wo ich bin

nie erfahrbar/ hier

 

Wenn du den Übertritt merkst

ist es zu spät

 

 

 

 

 

SLAB doar ecoul

din neunde

 

plecarea

 

cronici-nnegrite lumineazã

prin muzee.

dinspre Vest înselãtoare

o luminã, pricepute

apusuri de soare

rosu/ timp liber bucuria vacantei

Si douãsutecincizeci de feluri de pîine

 

un fulger, un nor

ca si cum natura ar fi

redusã si lumina

tu, a mea jumãtate-de-ochi

 

frumoasã aceastã mamã

tarã

 

de unde am venit

de-aproape o mie de ani

acolo sosim din nou

cu lespezi în cufere

 

 

 

SCHWACH nur

ein Echo

von Nirgendwo

 

Der Auszug

 

Geschwärzte Chroniken leuchten

In Museen

 

Von Westen her täuschend

Ein Licht, gekonnte

Sonnenuntergänge

Rot/ Freizeit Ferienfreude Und

Zweihundertfünfzig Sorten Brot

 

Ein Blitz, eine Wolke

Als wäre Natur

Verführt und das Licht

Du mein halbes Auge

 

Schön dieses Mutter

Land

 

Woher wir kamen

Vor fast tausend Jahren

Dort kommen wir wieder an.

Mit Grabsteinen im Gepäck.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

UNUIA, CARE N-A SOSIT NICICÎND

 

pentru Rolf Bossert

 

 

1

unde zaci fãrã de vorbe prea palid,

si respriri rãsunetul fãrã de gînduri, dus

o eternitate si mai mult.

 

pipãibilã niciodatã iarba pe pietre si creierul

rupt, un zumzet de clipe.

ce mai salt, care n-a ajuns nicicînd.

 

ultimul sentiment, vãzut în dimineata de azi

în ochiul lacului Wannsee. si bãtrînii morti

sub gheatã.

 

ce trãieste ca beton, a sosit ca dezamãgire

granitã. am crezut cã ar fi o tarã sub picioare

însã n-a rezistat la tãlpile fierbinti.

 

devreme a ars pãmîntul. însã încotro

în vremea provizoratului. sã trans-

migrezei?

 

cu totul deasã, cale excentricã: doar

mortul ar mai ajunge, de-ar veni unul, nu te gîndesti

la rosu, te gîndesti la barba de luminã.

 

2

tu însã vii de jos. si ai un corp,

dispune functionarul, închide actele-Germania

în cer. tu însã ai aterizat sîngerînd în nimic,

 

ai purtat deja pãmîntul în cap, si josul

în tãlpi. si rana a crescut pe

lîngã margini, acolo ai cãzut.

 

ultimul geam a luat în privirea ta

pãmîntul cu sine.

 

m-am dus cu tine de-a lungul ghetii, lacul Wannsee

bãtrînul ochi, ai spus tu: acasã

un poet omorît de stat, l-am vãzut

zãcea în sicriu, purtat doar de gîndurile noastre,

cu o gaurã în frunte.

 

la ce te-ai asteptat, Hans întru noroc,

cã viata încã începe? "nimic nu e pe dos,

respir sticlã. un mãr de beton în iarbã".

dracul limba s-o ia.

 

 

 

UNUIA, CARE N-A SOSIT NICICÎND

 

pentru Rolf Bossert

 

 

1

unde zaci fãrã de vorbe prea palid,

si respriri rãsunetul fãrã de gînduri, dus

o eternitate si mai mult.

 

pipãibilã niciodatã iarba pe pietre si creierul

rupt, un zumzet de clipe.

ce mai salt, care n-a ajuns nicicînd.

 

ultimul sentiment, vãzut în dimineata de azi

în ochiul lacului Wannsee. si bãtrînii morti

sub gheatã.

 

ce trãieste ca beton, a sosit ca dezamãgire

granitã. am crezut cã ar fi o tarã sub picioare

însã n-a rezistat la tãlpile fierbinti.

 

devreme a ars pãmîntul. însã încotro

în vremea provizoratului. sã trans-

migrezei?

 

cu totul deasã, cale excentricã: doar

mortul ar mai ajunge, de-ar veni unul, nu te gîndesti

la rosu, te gîndesti la barba de luminã.

 

2

tu însã vii de jos. si ai un corp,

dispune functionarul, închide actele-Germania

în cer. tu însã ai aterizat sîngerînd în nimic,

 

ai purtat deja pãmîntul în cap, si josul

în tãlpi. si rana a crescut pe

lîngã margini, acolo ai cãzut.

 

ultimul geam a luat în privirea ta

pãmîntul cu sine.

 

m-am dus cu tine de-a lungul ghetii, lacul Wannsee

bãtrînul ochi, ai spus tu: acasã

un poet omorît de stat, l-am vãzut

zãcea în sicriu, purtat doar de gîndurile noastre,

cu o gaurã în frunte.

 

la ce te-ai asteptat, Hans întru noroc,

cã viata încã începe? "nimic nu e pe dos,

respir sticlã. un mãr de beton în iarbã".

dracul limba s-o ia.

 

 

EINEM, DER NIE ANKAMFür Rolf Bossert

1

Wo du liegst ohne Worte zu blaß,und atmest das Hallen ohne Gedanken, forteine Ewigkeit und länger.Fühlbar nie Gras auf den Steinen, und das Hirn

gerissen, ein Summen von Augenblicken.

Welch ein Sprung, der die ankam.

 

Letztes Gefühl, am heutigen Morgen gesehen

im Auge des Wannsees. Und die alten Toten

unter dem Eis.

 

Was als Beton noch lebt, kam als Enttäuschung an,

Grenze. Wir dachten, es gäbe ein Land unter den Füßen,

doch es hielt den heißen Sohlen nicht stand.

 

Früh brannte der Boden. Doch wohin

zur Zeit der Vorläufigkeit. Aus-

siedeln?

 

Ganz dicht, exzentrische Bahn: nur

der Tote käme noch an, käme einer, du denkst

nicht ans Rote, du denkst an den Lichtbart.

 

 

2

Du aber kommst von unten. Und hast einen Körper,

verfügt der Beamte, schließt die Akte Deutschland

im Himmel. Du aber kamst blutend ins Nichts,

 

trugst schon den Boden im Kopf, und das Unten

an den Sohlen. Und die Wunde wuchs an den Rändern

durch, da fielst du hinein.

 

Das letzte Fenster nahm in deinen Blick

den Boden mit.

 

Ich ging mit dir am Eis entlang, der Wannsee,

das alte Auge, sagtest du: zu Hause

ein Dichter erschlagen vom Staat, wir sahn ihn

er lag im Sarg, nur von unsern Gedanken getragen,

mit einem Loch in der Stirn.

 

Was hast du erwartet, Hans im Glück,

daß noch Leben beginnt? "Nichts ist verkehrt,

ich atme Glas. Ein Apfel aus Beton im Gras."

Der Teufel die Zunge holen.

 

 

 

 

 

Si mai stii tu încã: incendiatorul operei

Noua Operã/Frankfurt pe Main...petrecut totul:

 

de douã ori a încercat sã scape

în libertate, din Zonã, cum spunea. însã zidul.

ce zonã a îngerilor, se ridicã-n slavã acolo. de douã ori

la pîrnaie. deja ocnas, spune el. rãscumpãrat

de actualul guvern, s-a refugiat acolo, de unde

a venit si unde apartinea, spune el. cãci germana

Străinătate nu-l ademeneste. împărătiile lui: Asia, shaolinul,

miturile muzicii wagneriene si celelalte fete ale propriului

scris, unde-ar fi într-adevãr. rînd cu rînd german, fãrã

îndoialã. a fugit deci din nou înapoi: dorul de meleag trebuie

sã-l ispãsesti, în spatele zãbrelelor, unde mi-e tara natalã: Michael Wortha

un colet rãtãcit, spunea el. acolo zumzãia

totul fãrã de sens si tel, pe pereti rahat.

 

din nou slobod, a fost expulzat de statul sãu ca pîrnãias

în vestul încã mai liber, bun pentru pastele-cailor.

a plecat în Sri Lanka la amicul sãu din Bautzen,

vizita a fost o ultimã dezamãgire si astfel ziua aproape; timp

al timpului, clar. ca solzii de pe ochi; totul petrecut,

nimic aici.

 

ce i-a rãmas, tãranului-betonier, au fost boarfele noi scînteind

- Frankfurtul umed si rece, statie finalã, realitatea, pe cînd

a aprins pubela la garã, biroul lui Air Lanka,

a auzit de pretutindeni rãsunînd muzica lui Wagner, din toate

urechile; apoi a fugit din bubuiala "amurgului zeilor" dintr-un

walkman, ce-arãta ca un bandaj în jurul capului,

prin fata zgîrie norilor bãncii înspre Noua Operã.

 

 

 

 

 

 

Und weißt du noch: Der Opernbrandstifter?Neue Oper/Frankfurt am Main .... Alles vergangen:Zweimal versuchte er in die Freiheit zu entkommen, aus der Zone, wie er sagte. Aber die Mauer.

Welche Zone der Engel, dort himmelt man an. Zweimal kam

er in den Knast. Schon Knastbruder, sagt er. Freigekauft von der

hiesigen Regierung, flüchtete er zurück, dorthin, woher er

gekommmen war, und gehörte, sagt er. Denn das deutsche

Aus-Land reize ihn nicht. Seine Reiche: Asien, der Shaolin,

die Mythen der Wagner Musik und die andern Seiten der eignen

Schrift, wo er wirklich sei. Zeile für Zeile deutsch, keine Frage.

Er floh also wieder zurück: Das Heimweh mußt du büßen, hinter

Gittern, wo meine Heimat ist: Michael Wortha, ein Irrläufer,

sagte er. Dort summte alles sinn- und ziellos, an den Wänden Dreck.

 

Wieder frei, wurde er von seinem Staat, als Knasti, abgeschoben in den noch freieren Westen, gut für den Nimmerleinstag. Fuhr nach Sri Lanka zu seinem Freund aus Bautzen, der Besuch war eine letzte Enttäuschung, und so der Tag nah; Zeit der Zeit, klar. Wie Schuppen von den Augen; alles vergangen, nichts mehr da.

 

Was ihm blieb, dem BetonBauer, war Neugerümpel, glitzernd - das nasskalte Frankfurt, Endstation Realität, Als er den Müllcontainer am Bahnhof anzündete, das Büro der Air Lanka, hörte er überall Wagnermusik dröhnen, aus allen Ohren; dann lief er im Gedröhn der "Götterdämmerung" aus einem Walkman, der wie ein Verband um den Kopf aussah, an den Bankwolkenkratzern vorbei zur Neuen Oper.

 

 

 

 

 

 

 

TZARA, ţara

s-a numit odatãun emigrantîn limba luidada însemnãda daridicat la rangul de program

 

în loc de sinucidere

a comis el

strãinarea

în susul si-n josul

limbii

 

si n-a gãsit nici o iesire.

 

 

 

 

 

TZARA,

das Landnannte sich einstein Emigrant

in seiner Sprache.

 

Da da heißt

Ja ja

erhoben zum Programm.

 

Anstatt Selbstmord

beging er

die Fremde

sprachauf

sprachab -

 

Und fand

keinen Ausgang.

 

 

 

 

 

 

 

Ca-n nebunie voci

 

 

 

 

parafraze-ungaretti

 

 

înapoi în "ţara fãgãduinţelor"/nu mai

înspre înainte lepãdat pe sine însuşi

acolo unde aşteaptã liniştea nu începe

nicicînd sfîrşeşte mîntuit îţi e sfîrşitul

 

sã desfãşori prundul lethei

înseamnã sã înoţi în miezul oboselii

marii oboseli a lumii

prin care abia se ivi lumina

 

 

timp

 

 

 

Zurück in das "verheißene Land"/ nicht mehr

nach vorne abgelegt sich selbst

dort wo es wartet Ruhe nicht beginnt

nie endet ist erlöst dein Ende

 

Den Grund der Lethe aufzurollen

das heißt zu schwimmen mitten in der Müdigkeit

der großen Müdigkeit der Welt

durch die erst Licht hier wurde

 

Zeit.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

CA-N NEBUNIE VOCI

mnemosine/muzele sînt doar pseudonime

sub silabe şoptesc halucinaţii.

 

aproape de marginea limbii germane doare.

 

acest spaţiu ca vînãt-bãtut

oglindeşte în noi înşine dictate

de la mulţii morţi.

 

ţine oglinda curatã

întrerupe semnalizarea/furia

de care eşti plin.

 

ea tulburã.

 

eu, pentru celãlalt înger -

vreau a mã aranja./ sã mã pun laoparte

şi sã tac.

 

 

WIE IM WAHNSINN STIMMEN

Mnemosynen/ Musen sind nur Pseudonyme

Unter den Silben flüstern Halluzinationen.

Nah am Rand der deutschen Sprache tut es weh.

Dieser Raum wie blaugeschlagen

Spiegelt in uns selbst Diktate

Von den vielen Toten.

 

Halt den Spiegel rein.

Blink aus/ Die Wut

mit der du angefüllt.

 

Sie trübt.

 

Ich will mich für den andern Engel -

Richten./ Mich wegtun

Und ganz stille sein.

 

 

 

 

 

DESPRE POST-NÃSCUŢI

a fost deseori vorba -

pe noi deja

morţii ne renumãrã.

cerul a plect

cu fum şi nori

şi unde-au stat aştri

e o gaurã-n spaţiu.

o fisurã

o cãdere

ca-n vis.

 

o aştetare.

 

atît de luminos înnoptate şi dezvãţate

simţurile demolate şi sensul.

şi-o spaimã la trezire -

am visat

cã sîntem nemţi.

 

 

 

VON NACHGEBORENEN

war schon oft die Rede -Uns zählen schon

die Toten um.Der Himmel zog davon

mit Rauch und Wolkenund wo Gestirne standen

ist ein Loch im Raum.Ein Riß

ein Fallenwie im Traum.Ein Warten.

So hell umnachtet und entwöhnt

die Sinne eingebrochen und der Sinn.

Und ein Erschrecken beim Erwachen -

Wir träumten

das wir Deutsche sind.

 

 

 

 

 

 

NU MAI ESTE NIMIC SIMPLU ca el,

cãci timpul s-a îngrãmãdit

şi a trecut

 

scrierea refuzã însãşi

"frumoasele biografii" ruptura

e prin moartea

ce nu se aflã

prea mare

 

 

 

 

 

 

 

 

 

N-A FOST FAPTUL DE- FI NEAMŢ

greu de ţinut, pe acest meleag/în ciuda -

silirii la pãmînt. vrednic

şi nelalocul sãu.

 

şi-acum/sã flendureşti înapoi.

 

te ştiu, Magdalena, tu

victima mea.

strãinã/pentru taţi/strãinã -

pentru poporul adoratorilor de sfinţi

tãmîie şi mit.

 

sus de tot stã bravul

prostestant. jos de tot sînt

violoniştii şi visãtorii.

 

nu trece prin noi

fisura lumii:

rãzboiul/de la

nord la sud?

 

sã-ntorci lumea pe

dosul ei: în Germania acum

acasã.

 

 

 

 

 

WARS NICHT DAS DEUTSCHSEIN

schwer zu halten, in dieser Gegend/ Trotz -

dem Boden aufgezwungen. Tüchtig

und fehl am Platz.

 

Und jetzt/ rückflandern.

 

Ich weiß dich, Magdalena, du,

mein Opfer.

Fremd/ für die Väter/ fremd -

vom Volk der Heiligenverehrung,

Weihrauch und Mythe.

 

Ganz oben steht der brave

Protestant. Ganz unten sind

die Fiedler und die Träumer.

 

Geht durch uns nicht

der Riß der Welt:

Der Krieg/ von

Nord und Süd?

 

Die Welt auf eignen Kopf

zu stellen: In Deutschland nun

zuhaus.

 

 

 

 

PENTRU UNCHIUL A.

CARE A CÃZUT LA BUCHENWALD

ar fi împlinit şaizeci de ani

însã aşa, rãmîne

tînãr/acolo sub ruginitul sãu coif

pentru totdeauna.

 

neştiutã

i-ar fi moartea

de n-ar fi

acest necaz

ce pe copiii lui

îi pune pe gînduri.

 

pe el îl orbesc

simbolurile.

între fierbînde metafore

noi trebuie

încã sã desţelenim

 

el a cãzut.

mai bãtrîni

ca el

devenit-am.

 

fiii sînt

taţii taţilor.

poate

morţii pot încã

sã se trezeascã

din stãtuta

lor Germanie.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

FÜR ONKEL A. DER BEI BUCHENWALD FIEL

Er wäre sechzig geworden

so aber bleibt er

jung/ dort unter seinem rostigen Helm

für immer.

 

Unwissend

wäre sein Tod

gäbe es nicht

dieses Unheil

das seine Kinder

heute zum Denken treibt.

 

Ihn machten blind

die Symbole.

Zwischen kochenden Metaphern

müssen wir

immer noch roden.

 

Er fiel.

Älter sind wir geworden

als er.

 

Die Söhne sind

die Väter der Väter.

 

Vielleicht

können die Toten noch

aus ihrem dumpfen

Deutschland

erwachen.

 

 

 

 

 

GERMANA ÎN TRANSILVANIA

 

1.

limbile au fost mai demult

tãiate

în piaţã

şi gîngãvind cãzut-au

în ţipãtul lor.

 

crestate-au fost apoi

limbile

agãţate

în sãlile oraşului

lat-bãtute

restul tãcerii

cotonogit.

 

departe în Auschwitz au şezut

şi-au cîntat.

 

2.

azi, un fulger

m-a silit aici

sã deschid ochiul

şi sã cad

departe în trecut.

vedeţi

dorul de casã/a

atins deja

hãul.

priveşti în jos

cãtre casã -

mult pãtate de sînge

amintiri

gîngãvesc.

 

 

 

DEUTSCH IN TRANSSYLVANIEN1

Zungen wurden früher

abgeschnitten

auf dem Markt

und lallend fielen sie

in ihren Schrei

 

Gespalten wurden dann

die Zungen

aufgehängt

in Stadthaussälen

Breitgeschlagen

der rest des Schweigens

zu Brei.

 

Fern in Auschwitz saßen sie

und sangen.

 

 

2

Heut hat mich hier

ein Blitz gezwungen

das Auge zu öffnen

und zu fallen

ins Aufgebrauchte.

Seht,

das Heimweh/ hat

den Abgrund schon

erreicht.

Man sieht hinab

nachhaus -

stark blutbefleckt

Erinnerungen

lallen.

 

 

 

 

 

 

REÎNTOARCEREA ELSEI LASKER-SCHÜLER

din Jerusalim a venit

înapoi

la graniţã, s-a gîndit/la reîntoarcere/s-a uitat/lung dincolo -

nici o santinelã n-a tras/însã toate numele apropiate/ce zãceau în ea

au tras

de dincoace de graniţã brusc/înapoi/în ameţealã s-a învîrtit

lumea, în nebunie/a interzis reîntoarcerea acasã.

 

arsurile însã/mai puternic resimţite şi tot mai puternice a-

casã

în cerescul Jerusalim/au mînat-o

înapoi la graniţã

din nou/şi iarãşi

înapoi

 

 

 

 

 

 

DIE RÜCKKEHR DER ELSE LASKER-SCHÜLER

 

Von Jerusalem kam sie

zurück

an die Grenze, dachte/ an Rückkehr,/ sah/ lange hinüber -/

kein Posten schoß./ Aber alle vertrauten Namen,/ die in ihr waren,

schossen

von jenseits der Grenze plötzlich/ zurück./ Im Schwindel drehte

sich

die Welt, im Wahnsinn,/ verbot die Heimkehr.

 

Die Verbrennungen aber/ stärker spürbar und immer stärker zu-

haus

im himmlischen Jerusalem/ trieben sie

zur Grenze zurück,

wieder/ und immer wieder

zurück.

 

 

 Zurück

 înapoi

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Casa Nuova

 

 

 

 

 

EA ESTE ÎNTRERUPTÃ NU MAI ŞTIU NIMIC

"amintirea crîncenã"

a nevinovatei ţãri "paese innocente"

 

aici în Limba Strãinã mã simt acasã

mã lepãd de toate şi mã-ntorc acasã/la vama somnului

la vama visului şi mai departe zace

 

meleagul astfel mã-ntorc lesne acasã/de-aş fi

în stare de neostenealã în neostenealã adastã

cel ce te cãlãuzeşte el te poartã

 

acasã îţi lumineazã calea

desferecã ca un ţipãt

îşi desferecã viaţa o leagã din nou

te descãtuşeazã în nefiinţarea întru cãtatul la cer

în cele din urmã

 

 

 

 

 

SIE IST UNTERBROCHEN ICH WEIß NICHTS MEHR

die "grausame Erinnerung"

nach dem unschuldigen Land "paese innocente"

 

Hier in der FremdSprache bin ich zu Haus

leg alles ab und kehre heim/ zur Grenze des Schlafes

zur Grenze des Traumes und darüberhinaus liegt

 

Das Land so kehre ich mühelos heim/ wär ich

zum Mühelosen fähig im Mühelosen wohnt

der dich führt er bringt dich

 

Nach Hause leuchtet dir heim:

löst wie ein Schrei

löst dein Leben bindet es neu

macht dich im Nichtsein zum Himmeln

am Ende noch frei.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

ÎN JURUL LUI AL MEU ACASÃ

mi se limpezeste

în ploaie, sub zeii nevãzut pescuind încã,

în fîşiile de ploaie membre lucitoare

în mãslinul din faţa ferestrei mele.

 

în frunzele lui atîrnã pergamente

de unde se ivesc gîndurile noastre,

aşezat aici de ani,

aştept plin de nerãbdare;

 

simt acum peste mine mai clar

încenuşatul cer al sudului,

cînd viaţa-mi stãtutã

loveşte-n mine -

în hanul Cuvînt pe-o foaie

anamneza

flãmînd popas în sine.

 

trebuie sã mistui

totul, apoi

se mistuie/la nejucata frunzã

din faţa casei

 

se-ntunecã-n curînd, legãturi

strãfulgerã, primii

grei picuri cad,

ferestrele bat deja

e vechea furtunã

ca şi cum aş veni acasã.

 

 

 

 

 

RINGS UM MEIN ZUHAUSE

dämmert es mir

im Regen/ unter den immer noch

unsichtbar angelnden Göttern,

in Regenstreifen glänzende Glieder

am Olivenbaum vor meinem Fenster.

 

In seinen Blättern hängen die Pergamente

aus denen sie herkommen unsere Gedanken,

seßhaft geworden hier seit Jahren,

voller Ungeduld warte ich;

 

fühle nun über mir deutlicher

den ergrauten Himmel des Südens,

wenn mein abgestandenes Leben in mir

einschlägt -

im Gasthof Wort auf einem Blatt

die Anamnese

hungrige Einkehr.

 

Verzehren

muß ich alles, dann

geht es auf/ am unbespielten Blatt

vor dem Haus.

 

Es dämmert bald, Zusammen

Hänge blitzen auf, die ersten

schweren Tropfen fallen, die

Fenster schlagen schon

es ist das alte Gewitter,

als käme ich nach Haus.

 

 

 

 

 

ACEDIA

 

fiecare varã are o zi

liberã, înainte de-a se muri.

Mulţi au plecat deja.

 

sã ascult am vrut Mahler, a patra,

şi sã mã pãtrund. deodatã a cîntat

acest iunie în mine,

şi a pãlit.

 

departe la celãlalt munte/vis-a-vis

au tresãrit luminile înserãrii ca

stelele. dinspre munte rece foşnetul, -

aceasta ar fi, aşa copiat

în mine/melancolia. coapte sînt

cireşele. cu gustul

morţii-n gurã. cu gustul.

 

Cucuveaţa din castani

încã mai foşneste. Şed ca

bãtrînii înainte aici

pe treapta de piatrã încã caldã de soare

din faţa casei/în spatele meu/ceasul.

 

 

 

 

 

 

 

ACEDIA

Jeder Sommer hat einen Tag

frei/ bevor gestorben wird.

Viele sind schon gegangen.

 

Hören wollte ich Mahler, die Vierte,

und mich einfühlen. Da sang

dieser Juni in mir,

und schlug an.

 

Fern am andern Berg/ vis-à-vis

flammten die Abendlichter auf wie

Sterne./ Vom Berg kühl das Rauschen, -

das wär, so abgeschrieben

in mir/ die Melancholie. Reif sind

die Kirschen. Mit dem Geschmack

vom Tod im Mund. Mit dem Geschmack.

 

Das Käuzchen aus den Kastanien,

immer noch rauschts. Ich sitz wie

die Alten früher hier

auf der noch sonnenwarmen Steintreppe

vor dem haus/ hinter meinem Rücken/ die Uhr.

 

 

 

 

 

ANUL LUMINÃ AL MINIATURILOR

 

1. CASA NUOVA

 

C al meu este constant şi-ntraltã limbã.

germana se petrece ca o adiere pe limbã

şi H nimic decît terminat.

 

in Armenia mii sub ruine

casã. şi acasã o surpare,

vînt, unde a stat.

 

acolo stã din nou Beth

tablou pe peretele ros

al dormitorului. mîini împreunate,

doamne cît de bãtrînã.

 

blajinã o uitare

peretele meu roz

ca o scriere înflorirea

ce se întîmplã, ce vine acolo

pe scara din dos în jos

 

cu cît ne apropiem

cu cît se apropie

cu cît mai aproape

pupila rotundã-cerc

vede

 

e o imagine-roentgen

şi ochiul doar o gaurã neagrã

cu ea lumea se scurge înapoi în împãrãţia pãmîntului

 

marea limpezime

nu mai doare

şterge memoria

alungã setea

şi priveşte prin lume

 

casa-mi se mutã

pentru totdeauna.

 

 

2 TORCIGLIANO

sunã mic umbra de mãslin?

dor de depãrtare?

 

şi rilke îmbrãcat ca orfan.

de sus pãsãrile se-aseamãnã cerul

cu o bãtrînã pãlãrie pe un olivetti

şi alpha cîinele.

 

în Odiseea n-a fost altfel

gãurile mereu cheamã.

 

mãri ţãri frontierã privire

 

turma de oi mioriticã

ce-a fost priveşte îndãrãt

helou, strigã pe lîngã

un american. tov adam.

acum cumpãrã case.

şi ce odatã, spune unul, a fost

idilã, devine mai rar şi mai scump.

 

Terralba sã proteguie, tãmãduieşte

un înger în Audi.

 

mioriţa e aici un mieluşel profetic

a copilãriei şofran şi Rusper-ul

pentru aceastã clipã ce-a trecut de mult

cine aici are cuvîntul, cautã.

 

mielul aude simboluri

şi mã pot în cruce a-dormi

nemişcat stau cap la cap

şi trag cu urechea la Unde aceasta se mai întîmplã încã

 

zidul de amortizare sparge acest ciocãnit.

 

 

3 pentru L.

PEDONE trecãtor

al aerului

priviri aproape şi cu viciul înãlţimii

zilnic

din a ochilor ferestre

în sus

unde nu mã vede nimeni.

 

AGLIANO cîmpuri

cercetarea în lauri

sã-nfloresc departe în necunoscut cu tine

 

cu albe frunze albe pãduri

peste april şi sfîrşitul

iernii cu animale ţãrani şi

fantome singuratice/aici.

 

determinaţi cea mai directã

legãturã cã nu s-a terminat

drumul cãtre cea mai

îndepãrtatã luminã

 

cã-i acordã cuvîntului un adaos

alienus da este strãinul

şi nu

rãmîne pe ultimul drum.

 

e aici doar înflorindã zãpadã

pantofi în cireş

învãţaţi de mai înainte?

unde locuiesc cu mîna-n trifoi

scris pe o frunzã.

 

 

 

 

LICHTJAHR DER MINIATUREN1 CASA NUOVAMein C ist konstant und in anderer Sprache.Deutsch aber vergeht wie ein Hauch auf der Zunge

und H nichts wie aus.

 

In Armenien Tausende unter den Trümmern

Haus. Und zu Hause ein Abriß,

Wind wo es stand.

 

Dort steht wieder Beth

Bild an der geschleiften

Schlafzimmerwand. Betende Hände,

Gott wie alt.

 

Mild ein Vergessen

meine rosa Wand

wie eine Schrift die Blüte.

Was geschieht, was kommt da

die Hintertreppe herab.

 

Je näher wir kommen

je näher er kommt

je näher

die kreisrunde Pupille

sieht

 

ists ein Röntgenbild

und das Auge nur noch ein schwarzes Loch

mit ihm rinnt die Welt ins Erdreich zurück.

 

Die große Klarheit

tut mir nicht mehr weh

sie löscht das Gedächtnis

löscht auch den Durst

und sieht durch die Welt hindurch.

 

Mein Haus zieht für immer

aus.

 

 

2 TORCIGLIANO

 

Klingt klein der Olivenschatten?

Lust nach der Ferne?

 

Und Rilke als Orpheus verkleidet.

Von oben die Vögel gleicht der Himmel

als alter Hut auf einer Olivetti

und Alpha der Hund.

 

In der Odyssee war das nicht anders

die Löcher rufen Immer zu.

 

Meere Länder Grenze der Blick.

 

Die Schafherde mioritisch

was war blickt zurück

Hellou ruft daneben

ein Amerikaner. Genosse Adam.

Nun kaufen sie Häuser auf.

Und was einst, sagt einer, Idylle

war, wird teurer und rar.

 

Tarralba soll schützen, macht heilbar

ein Engel im Audi.

 

Mioritza ist hier ein prophetisches Lämmchen

der Kindheit Krokusse sinds und der Rusper

für diesen Augenblick der längst vergangen.

Wer hier das Wort hält, sucht.

 

Das Lamm hört Symbole

und sie können mich kreuzweise schlafen

unbewegt stehn sie Kopf an Kopf

ein Horchen nach Wodas noch immer geschieht

 

die Schallmauer durchbricht dieses Klopfen.

 

 

3 Für L.

PEDONE Fußgänger

der Luft

Blicke nah und höhensüchtig

täglich

aus deinen Augen Fenster

hinauf

wo mich niemand mehr sieht.

 

 

AGLIANO Felder

die Forschung im Lorbeer

zu blühen weit ins Unbekannte mit dir

 

mit weißen Blättern weißen Wäldern

über den April und das Ende

des Winters mit Tieren Bauern und

einsamen Geistern/ hier.

 

Stellt die unmittelbarste

Verbindung daß es nicht aus sei

die Strecke zu allem

entferntesten Licht

 

Das dem Wort eine Zutat

alienus ja ist der Fremde

zutraut und nicht

auf der letzten Strecke bleibt.

 

Ist hier nun blühender Schnee

Schuhe im Kirschbaum

gelernte von früher?

Wo wohn ich die Hand im Klee

geschrieben auf ein Blatt.

 

 Zurück zur Homepage